11 februarie e ziua în care se sărbătorește Ziua Europeană a Numărului de Urgenţă 112. Acesta a și fost punctul de pornire al unei idei care s-a transformat, apoi, într-o zi cu adevărat specială. Ziua în care mi-am petrecut câteva ore bune în Dispeceratul Integrat ISU – SAJ, în mijlocul celor care, de multe ori, creează puntea între viață și moarte. Sunt doar o mână de oameni. Am numărat șase în dispecerat. Patru dintre ei aparțin Serviciului Județean de Ambulanță și doi, Inspectoratului pentru Situații de Urgență Sibiu. Dar acești șase oameni fac cât 100, pentru că ei sunt vocile din spatele apelului 112. Ei sunt cei care ne liniștesc, care ne îndrumă și care-i trimit la noi pe salvatori. Ei sunt cei care răspund și la peste 150 de apeluri în 12 ore de muncă. Vă dați seama? Vorbim despre un apel la 4 minute. Meseria îi obligă să fie capabili să ia cele mai bune decizii în momente de stres maxim.
Joi, 13 februarie, a fost ziua în care s-a stabilit, în urma unor aprobări, că pot petrece câteva ore în Dispeceratul Integrat ISU – SAJ. Am așteptat cu neliniște ora la care era stabilit să mă prezint pe strada Vasile Cîrlova, acolo unde se află sediul pompierilor. Nu știam cum avea să fie, ce fel de oameni voi întâlni. Îmi făcusem, ce-i drept, un set de întrebări în minte. Mi-am amintit că, de-a lungul timpului, am întâlnit la oameni tot felul de supărări îndreptate către cei care răspund în urma apelului la 112. „De ce pun atâtea întrebări?”, „Cât întreabă ei cum mă cheamă sau care este urgența, mai bine ar trimite echipajul”, „De ce nu trimit, odată, pe cineva…”. Aveam să lămuresc toate acestea.
La ora 12:15 minute am fost în fața sediului ISU. După încheierea protocolului, am fost condusă către dispecerat. S-a deschis ușa și am intrat curioasă. Șase perechi de ochi s-au întors o fracțiune de secundă către mine, am reușit să surprind și un zâmbet pe chipul uneia dintre dispecere, după care, toți s-au întors la treburile lor. Acești oameni stau timp de 12 ore pe scaune, în fața unor mese pe care se află calculatoare. Cele mai importante calculatoare, pe care apar apelurile celor care au nevoie de ajutor. Tot acolo sunt stocate datele și redirecționate către echipajele care urmează să ajungă la caz. Pe pereți sunt monitoare care indică echipajele libere și pe cele plecate la intervenții. Sunt stații pe care se ține legătura cu salvatorii din teren și telefoane de la care se colaborează cu diverse instituții, în funcție de urgența semnalată. Într-un colț se află un televizor fără sonor, deschis pe știri. Mă așez stingheră pe un scaun și îi privesc. Câteodată mai întorc și ei capul. Le zâmbesc. Sunt șase la număr: Sublocotenent Mihai Manole, Plutonier Adjutant Marius Gavrilă, dispecer Corina Păcurar, dispecer Viorica Mîndruța Păcurar, Asistent medical Veronica Rădulețu și medicul Constantin Popescu. Faptul că la dispecerat se află și un medic este o noutate și de mare ajutor tuturor de acolo. El este cel care-și sprijină colegii, încă din decembrie anul trecut, pentru a fi luate cele mai bune decizii.
Legătura esențială
Sună telefonul. Primul apel pe care l-am prins este un început de incendiu la un tablou electric, pe strada Turnului. Totul se întâmplă în exteriorul clădirii unei firme. Marius este cel care preia informația, iar Mihai o dă prin stație. În mai puțin de două minute aud sirenele. Echipajul a pornit deja. În scurt timp, se revine cu un telefon de la locul incidentului. Fumul iese din tabloul electric. În următoarea secundă, Mihai pune mâna pe telefon și sună la Electrica. Trebuie oprit curentul în clădire. Până să ajungă echipajul, cei de la Electrica erau deja informați. Deși, totul se desfășoară contratimp, calmul acelor oameni este incredibil. M-am apropiat de calculatoare. Eram curioasă să văd dacă apelurile pot fi localizate pe hartă în timp real. Din păcate, în acest dispecerat, tehnologia nu este încă atât de avansată, de aceea sunt esențiale informațiile pe care le dăm în momentul în care apelăm la 112. Este incredibilă legătura dintre dispeceri, cei care preiau apelul și echipele de pe teren, care, de multe ori, pleacă de la bază orbește, fără să știe neapărat unde vor ajunge. Informațiile pe care le oferim, noi, cei care sunăm la 112, ajută operatorii să ghideze ehipele. Este ca un fel de contract mutual al încrederii reciproce între ei, iar datoria noastră este să-l alimentăm corect. Așa s-ar putea soluționa favorabil multe dintre urgențe. Orele petrecute de mine la dispecerat au fost fericite, pentru că nu au fost multe apeluri. Asta n-a putut decât să mă bucure. În acel interval, Sibiul nu a avut urgențe.
„Treaba mea cea mai importantă este să-i fie bine ăluia care mă înjură la telefon”
La un moment dat, a sunat o mămică disperată că micuțul ei a făcut febră. „Cât a făcut febră?”, a întrebat calm dispecera. „Nu știu, a făcut, 38, 39, 40 de grade”, a răspuns mămica. Medicul a preluat apelul și un echipaj a fost trimis la ea. Apoi a mai fost un apel al unei femei bătrâne, singură în casă. Era răcită și stătea în pat unde se încălzea cu o pătură electrică, dar fusese luat curentul încă de dimineață și îi era foarte frig. Pentru că nu avea pe nimeni, a sunat la 112. Medicul Constantin Popescu era la celălalt capăt și a liniștit-o, după care a trimis un echipaj.
„Știu că nu sunt urgențe”, spune el, „… dar nu avem ce face. Cui să-i lăsăm? Am acceptat cazul și am trimis un echipaj la ea să ne asigurăm că este bine. Ca ea sunt mulți, foarte mulți. Ambulanța este, din punct de vedere social, cea mai importantă resursă în teritoriu. Nu mai are nimeni atâtea mașini și atâtea echipaje ca noi. Nimeni nu se duce la atâtea cazuri și nu este atât de aproape de ce se întâmplă cu poporul acesta. Vom fi veșnic solicitați, dar acceptăm asta. Jumătate din lucrurile pe care le facem noi nu sunt medicale. Ne sprijinim de multe ori colegii pompieri, polițiști, mergem și la agresivi, la bețivi, la conflicte familiale. Nu ne-am descurca unii fără ceilalți. Ce să-i facem? Treaba mea cea mai importantă este să-i fie bine ăluia care mă înjură la telefon”, spune zâmbind medicul.
Pe fața lui am văzut și acceptare, dar și un soi de tristețe. Tristețe pentru că nu putem fi educați pentru a servi acest serviciu în așa fel încât și ei să ne servească, ireproșabil, așa cum și-ar dori.
Sunt dedicați și pasionați
Cât am stat acolo, am vorbit cu fiecare în parte și sunt pasionați. Își fac meseria cu drag, indiferent cât este de grea. Și este grea, pentru că ei lucrează câte 12 ore pe tură, 12 ore solicitante atât din punct de vedere fizic, cât și psihic. Marius a venit în urmă cu un an de la Avrig. Pentru el este foarte interesant și frumos ceea ce face. Are grijă ca înainte de fiecare tură să fie odihnit, astfel încât să facă față apelurilor și coordonării. Nu e ușor să fii dispecer. Mihai are ani buni de experiență în spate și știe despre ce vorbește. „Un dispecer se formează foarte greu. Trebuie să treacă ani buni peste el să cunoască dincolo de primirea apelului, aplicații, proceduri, protocoale de colaborare cu instituțiile. Orice zi în dispecerat este o luptă cu secundele, iar în orice apel trebuie trecut și dincolo de vocea apelantului. De multe ori îți poți da seama din zgomotele de fundal ce se întâmplă acolo”, povestește Mihai.
Dincolo de faptul că-și iubesc meseria, se hrănesc cu sentimentele de mulțumire atunci când urgențele se încheie cu bine.
„Știi că, de multe ori, prin intermediul tău ajuge un echipaj la timp și salvează viața unui om. Este o mulțumire când simți apelantul sau pacientul, îți dai seama despre ce este vorba și trimiți ambulanța la timp. Ce facem noi este frumos, deși este foarte greu. E o presiune psihică ce nu poate fi explicată în cuvinte, dar să-ți spun ceva: munca pe care o fac mă ajută tură după tură să apreciez ceea ce am”, spune cu emoții Vio.
Corina și Veronica au ani de experiență în spate. Prima dintre ele lucrează de 20 de ani în dispecerat. Nici nu vreau să mă gândesc câte au auzit urechile ei. N-am putut să nu-i întreb cum reușesc să se detașeze de toată încărcătura unei zile de muncă. Ei bine, nu o fac, ci trăiesc cu ele. Focusul lor este pe cel care sună, iar totul se rezumă la timpi.
Ce putem face pentru ei
- Să încercăm să ne dăm seama atunci când este vorba despre o urgență reală. Am înjumătăți apelurile la 112.
- Indiferent cât mare este urgența și cât de panicați suntem, trebuie să ne găsim controlul necesar pentru a da operatorului cât mai multe date și detalii despre cazul pentru care am sunat. Sunt esențiale pentru ca la fața locului să fie trimis echipajul și mașina potrivită intervenției. În momentul apelului toți cei din încăpere aud convorbirea și se mobilizează, iar echipajul pleacă până să se încheie apelul. Întrebările puse de operator nu sunt pierdere de timp.
- Trebuie să rămânem la telefon. Cei care răspund în urma apelului la 112 dau de cele mai multe ori indicații prețioase pentru a fi aplicate până la sosirea echipajului. Asta poate face diferența dintre viață și moarte. Sunt nenumărate cazuri de resuscitări reușite, până să ajungă echipajul. Mihai a povestit un astfel de caz: un băiețel de 10 ani a fost scos de tatăl lui dintr-o fântână, din aceea mare, săsească, în stop cardio-respirator. Sub îndrumările operatorului, tatăl i-a făcut masaj cardiac până la venirea elicopterului SMURD și băiatul a fost externat din spital după doar două săptămâni, fără alte leziuni.
- Violențele verbale nu-și au locul. Nu dispecerul este vinovat de situația dată.
- Să fim întotdeauna lângă urgența pe care o semnalăm. Doar așa putem da cele mai utile informații.
- Cazurile care ajung la Urgență cu ambulanța nu au prioritate decât dacă sunt cu adevărat urgențe. Altfel vor fi triate, la fel ca și celelalte.
- Să nu uităm niciodată că apelăm acest număr ca să fim salvați sau ca să salvăm, iar cel care ne răspunde este prima voce pe căreia îi pasă.
