Fiii risipirii (Luca 15. 11-32)

Nici Evanghelia aceasta nu este lipsită de actualitate. Poartă cu sine cea mai amplă diagnoză, că tot ne plac nouă cuvintele mari, a lumii în care ne strecurăm viața. Tema este simplă. Un tată, singur, luptă cu orgoliile fiilor săi. Care seamănă cu fariseul și vameșul din Evanghelia de săptămâna trecută. Unul care crede că i se cuvine totul, altul care gustă din smerenie după ce-și vădește lipsa de înțelepciune. Fiul care smulge tatălui moștenirea îl declară mort pe acesta. Nimeni nu putea moșteni o avere cât titularul averii mai era în viață. Plecarea lui, cu cele ale averii, așază pe tatăl său în groapa morții, a indiferenței generale. Inclusiv fiul rămas, ascuns într-o cumințenie mediocră, nu pare să împărtășească durerea tatălui său. Pare că se raportează la tatăl său tot ca la un mort. Vizibil deranjat de întoarcerea fratelui său nu înțelege nimic din bucuria părintelui său. Îi lipsește un ied, care oricum era în curtea lui, în partea de avere rămasă, căci tatăl nu putea să-i ofere nimic. Mai avea un inel, sandalele, hainele fiului său ce-i apăruse ca pierdut. Și vițelul cel gras. Prin care, aducându-l ca jertfă, nădăjduia să se împace cu Dumnezeu, pe care era supărat. Un tată supărat pe Tatăl ceresc, un fiu al Tatălui Ceresc ce ținea supărare pe Dumnezeu pentru tristețea în care-l aruncase fiul său. Risipitorii. Tatăl risipește așteptare dar și întristare pe Tatăl ceresc. Fii risipesc tot ce se poate risipi. Doar că Dumnezeu se încăpățânează să țină la ei, ca un Tată la fii Săi. Fidelitatea Lui poate fi citită în fidelitatea tatălui ce-și așteaptă fiul dintâi acasă și pe cel de-al doilea în inimă. De aceea zic că semănăm cu ei. Nici nouă nu ne mai convine nimic la Dumnezeu, l-am omorî dacă am putea. Cu indiferența și indolența noastră. Cu lipsa noastră de omenie, asemeni fratelui fiului risipitor. Cu inconștiența noastră în care credem că ni se cuvine totul, obligatoriu, uitând că lucrurile în care trăim și ne înveșnicim sunt daruri ale Tatălui Ceresc. Am ajuns niște mediocrii agresivi, sărim la gâtul lui Dumnezeu cu ușurința unor oameni iraționali. Între timp El își păstrează, fidel, invitația la Împărăția cerurilor. Pentru cei puțini care mai cred în ea, rămâne dăruitorul Împărăției. Începe postul. Ca un urcuș spre lumină. Petru Creția scria: Omul mediocru este o crisalidă din care niciodată nu se vor naște aripile unui zbor (Eseuri morale, 2000, p. 45) . Ieșiți dar din mediocritate! Refuzați risipa în nimicuri.