Bunicii mei sunt sfinți. Era totul bun și luminos în jurul lor, încât nu se poate să fie altfel. Copilăria mi-a fost scăldată în zâmbete și dragoste într-un timp arhaic, sacru, ce-și are obârșia chiar la începutul veacurilor.
Acum, zilele trec măsurate, rapid, în stres, ore, minute, grabă, mereu suntem în întârziere, mereu trebuie să ajungem undeva, iar timpul ne este dușman. Țăranul român era prieten cu timpul. Bunicii mei, deși aveau ceas, nu păreau să fie împovărați de acea trecere măsurată de aparate a timpului. Priveau cerul și toate căpătau o dimensiune spirituală, interioară. Treburile gospodăriei erau mereu rezolvate, nu erau în întârziere. Și parcă nu îmbătrâneau. Nu am știut niciodată ce vârstă au, poate tocmai pentru că durata vieții nu se exprima în ani, ci în bucurii sau tristeți avute.
În primele zile după ce ajungeam la țară dormeam mult. Îmi lua ceva să mă obișnuiesc cu noul ritm. Dar îndată ce mă adaptam, parcă trăiam altă viață. Mereu eram intrigată cum se poate ca până la orele acelea ale dimineții să fie făcute atâtea treburi, într-o rânduială precisă.
Ziua la țară avea alt ritm. Era dat de animale, de soare și de pământ, de comuniunea cu natura care era ea însăși timpul. Bunicii mei cunoșteau o altă dimensiune a vieții și a lumii, și o trăiau din plin, calitativ, viu, într-un mod diferit de noi. Chiar dacă existau și necazuri, ei nu se despărțeau niciodată de etern. Bunicii mei, asemenea țăranului român în general, simțeau și credeau în Dumnezeu. Prezentul lor, trăirea zilnică, presupunea eternitatea, adică acea comuniune cu divinitatea de care omul de la oraș s-a îndepărtat.
Această viziune îmi dădea o siguranță în copilărie și mi-a creat un mecanism intern prin care încerc să mă ancorez și acum în trăirea autentică. Mă lupt să păstrez acest mecanism viu, funcțional, ce pare că scârțâie în apropierea mea de tehnologie și modernitate. În tumultul vieții cotidiene, mă întreb uneori cum reușeau bunicii să țină o casă, să crească nepoți, să îngrijească grădină, câmp și animale, iar eu mă plâng că trebuie să dau din nou cu aspiratorul. Secretul lor acesta era: timpul prietenos, pe care îl respectau. Bunicii mei „nu pierdeau timpul”.
Acum nu mai pot înțelege eternitatea acelor clipe. Începutul și sfârșitul vieții înglobau trăirea bunicilor mei, într-un timp al sfinților. Acum, putem măsura timpul până la nanosecundă sau mai mult, și tot nu ne mai rămâne pentru trăit.
Publicitate
