… numeşte părintele Arsenie Boca darul înţelegerii necazurilor vieţii în rostul lor nevăzut.
De multe ori mi-a fost dat să aud de la câte un om simplu o zicere mai plină de înţelepciune decât în cărţile de filozofie pe care – azi îmi dau sema – am pierdut timp preţios citindu-le. Nu mi-au folosit la nimic. Înţelepciunea e în cu totul altă parte. Şi nu rareori am dat peste sclipirile ei în întâlniri providenţiale cu Ţăranul român, reflectate în multe feluri şi multe chipuri. Vă invit la o degustare:
Când a început bejenia românilor spre apus şi nimănui nu-i păsa, l-am întrebat pe unul dintre ei ce se întâmplă şi unde duce asta. Şi ce credeţi că mi-a răspuns? „Păi când ciobanii-s slabi de înger, turma se împrăştie!” O cât se poate de concisă analiză politică. Cu ciobani din ce în ce mai slăbănogiţi, cu lumina stinsă în sfeşnicul minţii şi dureri mari în cot de soarta Ţării, turma românească s-a împrăştiat în cele patru zări, lăsând Ţara de căruţă şi de ocară. Nici un analist economic cu şcoli înalte s-au vre-un reputat sociolog n-a avut viziunea de ansamblu a disipării naţiunii. Or fi şi raţiuni financiare pentru acest exod, dar dacă întrebi din om în om afli că principala cauză este corupţia morală a societăţii româneşti: pierderea onoarei, a preţuirii vocaţionale, a dreptăţii sociale, absurditatea sistemului biocratic clădit pe premisa că orice om creativ este din start un infractor, a abuzului în serviciu ca sport naţional şi mai ales a stratului gros de căpuşe din pielea sistemului.
Când minţi diabolice au pus la cale sărăcirea ardelenilor, cei mai gospodari şi avuţi dintre români, prin sistemul „caritas”, când s-a stins lumina minţii multora care şi-au vândut vite, case şi pământuri iar în trenuri pline ochi cu tovarăşi într-ale îmbogăţirii rapide şi care curgeau spre Cluj se făceau planuri mari de viitor, într-un compartiment supraaglomerat aud vocea înţelepciunii din gura unui ţăran, pregătit să coboare la Făgăraş: „Măăăi oameni buni! Apăi io bani să fete bani, n-am văzut! Nu-i oablă treaba!” Şi n-a fost. Dar cine a ştiut atunci de „ proiectul de ţară” venit din import : sărăcirea populaţiei şi împrăştierea românilor în lume, transferul avuţiei naţionale în mâna câtorva Iude puse în slujba marii trădări. Nici el nu ştia, ţăranul din Ţara Făgăraşului, dar în sfeşnicul minţii lui ardea acea lumină de preţ moştenită din străbuni: discernământul. Străbunii noştri, creştini cu inima, ştiau cine este Lumina cu care se împărtăşeau Duminica la Sfânta Liturghie. Şi pe aceştia Ea nu i-a părăsit.
Cum îmi spunea cândva o ţărancă venită să se închine la Mânăstirea Râmeţi, uimită, sau mai aproape de adevăr, ruşinată de desfrânarea care podidise generaţiile tinere de români: „O să umble pruncii ăştia cu lămpaşele aprinse pe uliţe şi nu vor vedea lumina.” Nu cred că „a văzut” milioanele de telefoane mobile aprinse azi în mâna tuturor. Pe atunci nu existau. Dar probabil a avut revelaţia că din distracţia deşănţată nu poate veni lumina, ci numai noaptea minţii.
Dă Doamne românului mintea cea de pe urmă şi frumuseţea cea dintâi!
Publicitate
