Îmi amintesc și azi ziua în care am intrat în sala ușor întunecată, cu parchetul care scârțâia, și am învățat, cu gura căscată, timp de două ore, cum se corodează un circuit electronic pe care urmează să lipești cu grijă piesele delicate. Mi-a ieșit, la final, o sirenă banală, dar uluitoare pentru vârsta mea. Eram la primul curs la Casa Pionierilor și n-am cum să-l uit vreodată.
Palatul Copiilor este o invenție comunistă, fără doar și poate. Dar pot să spun cu mâna pe inimă că este una dintre invențiile comuniste strălucitoare. Sistemul de educație conturat și clădit de mințile anevoioase ale comuniștilor cu 4 clase, maxim 10, a dat rateuri sau a produs vârfuri de excepție. Rezultatele acestei gândiri rudimentare se vede astăzi, când încercările de a așeza pe un traseu normal, eficient, tot acest mecanism al educației, se poticnește la fiecare pas.
Dintre toate neorocirile care s-au abătut asupra sistemului de educație românesc în perioada 1947 – 1989, au ieșit la suprafață câteva idei bune care au rămas și au făcut carieră în viața românilor. Una dintre aceste idei a fost Casa Pionierilor, o instituție care se găsea în fiecare oraș și care era ce este astăzi Palatul Copiilor. Pionierii au dispărut de mult, au fost înlocuiți de copii cu telefoane mobile și aspirații mult mai înalte decât cele ale “decrețeilor”. Dar ideea s-a păstrat, sub acest nume, am putea spune, fericit. Palatul copiilor.
Nu știu care a fost soarta acestor “palate” în alte județe, dar cel din Sibiu a avut marele noroc să funcționeze aproape neîntrerupt, chiar dacă în mai multe sedii, oferind miilor de copii, în fiecare an, momente fascinante, momente interesante, clipe în care au descoperit știința sau aplicațiile ei, muzica și pictura, sporturi sau diferite activități creative. “Școala de fete” în care și-a derulat activitatea în anii de după Revoluție n-a fost cel mai potrivit loc pentru scopurile pe care le are o astfel de instituție. Asta și pentru că investițiile în clădirea ce a aparținut Bisericii Evanghelice au fost minime. Dar momentul de răscruce, care a apărut odată cu retrocedarea și nevoia de un nou sediu, a adus Palatul Copiilor, organizația, nu clădirea, într-un impas major. Iar ajutorul pe care instituțiile statului l-ar fi putut da copiilor în acest moment a fost aproape zero. Da, primăria a oferit un sediu “palatului”. Un sediu ca o ruină pe care niciuna din aceste instituții nu s-a sinchisit să-l repare și să-l amenajeze. Nici ministerul educației, nici primăria orașului, nici prefectura, nici consiliul județean. Probabil că justificări sunt multe: legislația care nu îngăduie, bugetele limitate, subordonarea dublă și mai știu eu ce scuze. Societatea privată a depășit însă acest impas și a deschis, după ce a trecut prin multe încercări, noul Palat al Copiilor. Sponsori, voluntari și personalul inimos au făcut astfel încât copiii să poată merge din nou la ateliere și cursuri pe care le vor ține minte toată viața. Știu, probabil șefii de prin oraș și județ nu-și duc copiii la Palat, poate că au bonă sau merg la cursuri și cluburi private. Pe noi, ceilalți, nici măcar nu ne interesează unde-și duc copiii. Important e că avem din nou Palatul Copiilor.
Publicitate
