Te iei cu mâinile de cap e puţin spus când vezi cât de umilit este acest popor român, atât de blând şi răbdător, în fiecare detaliu. Exemplu: există un proiect care se va lăsa cu un măreţ album de circulaţie internaţională – „Hermannstadt-Nagyszeben-Cibinium Culinaria Rediviva”. Aparent Ok. Şi totuşi, susţinut de Biblioteca ASTRA (!!!) cea care cu râvnă şi jertfă românescă s-a constituit ca asociaţiune şi s-a construit ca bibliotecă la timpul ei, susţinut de banii primăriei SIBIU (!!!), adică ai celor peste 4oo de mii de locuitori, din care 94% români şi o bună parte din ei contribuabili, deci de muncă românească, iar numele românesc al oraşului nu apare nicăieri (!!!) Parcă ar fi vorba de o localitate de pe graniţa germano-ungară de sorginte latină, ca să fie tacâmul complet şi să nu existe îndoială că 38o de mii de români nu contează. Doar restul e zeiss! Ce înseamnă să fii incult şi orbete în funcţii publice şi să-ţi tragi singur spiţe în … . Să fie prostie, sau reavoinţă dinspre finanţatorii aceştia? Asta, deocamdată, numai Dumnezeu ştie!
A propos de ticăloşie şi unde duce când nu-ţi pasă, sperând că fenomenul e trecător. Am fost în acceleratul Bucureşti-Sibiu tocmai în ziua accidentului de la Mârşa de pe calea ferată. Evident, remedierea situaţiei a durat ore şi a fost secretă pentru români, nu şi pentru un grup de turişti americani, căci prin ghidul lor am aflat şi noi, muritorii de rând, că vom fi debarcaţi la Avrig şi preluaţi de autocare. Am stat cuminţi, adică blânzi, răbdători şi cu încredere în informaţia oficială. Cine ne-a pus !? Ai aşteptări? Ţi-o iei pe cocoaşă! Debarcăm la Avrig puţin peste 100 de călători, cu copii, cu bagaje, cu neputinţele vârstei sau mai sprinteni … Doar americanii se bucurau de aventură ca de o călătorie în timp. Numai că autocarele au fost de fapt un microbuz care s-a umplut iute şi a dispărut în praful drumului. Al doilea a venit după vreo 4o de minute şi … urmau să mai vină. M-am bucurat că am reuşit să mă urc. Cine m-a pus. În înghesuiala aia am aflat că nu la Sibiu mergem, ci la Podul Olt, că manelele date la maximum sunt obligatorii în microbuzele patriei şi că legea vorbitului la mobil nu te obligă să nu vorbeşti, ci din contră, să ţii volanul cu stânga şi să urli în telefonul din dreapta despre fraierii din maşină care – ha,ha, ha, nu-i aşa – „crede” că îi duci la Sibiu, precum li s-a spus. Apoi, mamaie, tataie, la fitness dacă vrei să urci în chefereu la Podul Olt: haltere cu trolerul peste traverse şi pietroaie dislocate din peronul în paragină, tracţiune în mâini sau urcuş din genunchi dacă vrei să ajungi de la rasul ierbii o jumătate de metru mai sus, la podeaua săgeţii albastre, mutilată de grafitti şi pietre aruncate în geamuri din mers … Mărunte aventuri în epoca de piatră.
În cazuri mai grave, însă, vai de noi! Dar, nădăjduiesc, vai şi de ticăloşii care au dus în paragină a doua armată a ţării, Căile Ferate Române!
Publicitate
