Este o perioadă specială pentru noi, românii, nu doar pentru că am intrat în febra sărbătorilor de iarnă, ci pentru că intrăm în perioada în care comemorăm tragicele evenimente, dar și sărbătorim, în egală măsură, strălucitorul moment al eliberării de comunism. Sunt 30 de ani de la Revoluția din 1989, o sărbătoare rotundă, care nu face însă momentele mai speciale sau mai puțin tragice. Pentru evoluția noastră ca națiune, ca țară, este fantastic ce s-a întâmplat atunci, așa cum a fost de neînțeles cum am rămas prizonieri timp de 50 de ani sub aripa comunismului, fără să mișcăm un deget. Din punctul meu de vedere, s-a petrecut în toți acei ani o veritabilă anihilare a simțurilor, o vulgarizare a trăirilor și a rațiunii, astfel încât numai o mică parte dintre ai noștri, dintre cei care trăiau atunci, a înțeles gravitatea celor petrecute în anii comunismului. Partea aceea a ajuns la canal sau la pușcărie, așa încât opresiunea a fost maximă, până la urmă. Restul, ceilalți, s-au transformat în niște roboței mulțumiți de viața simplă și lipsită de valori și plăceri. Nivelul intelectual a scăzut dramatic, an după an, aspirațiile individuale s-au diminuat și ele la nivel de triburi primitive, în așa fel încât sosirea Revoluției ne-a cam prins sălbatici, needucați și lipsiți de perspective. Pe acest fond s-a derulat și Revoluția, așa s-au scurs și alegerile din 1990, la fel au mers lucrurile în următorii ani. Marea majoritate a populației, care nu citea mai mult de “Povești nemuritoare” sau Jules Vernes (dacă le citeau și pe astea) a dictat, la alegeri în special, după cum i-a fost conștiința și educația: barbar, cu stomacul. A fost nevoie de 30 de ani pentru ca lucrurile să înceapă să se echilibreze, pentru ca dictatura proletcultismului să sfârșească, dacă se va fi sfârșit cumva. Vorba poetului:
Trece-o noapte și mai trece-o zi,
Se ascute lupta între clase,
Iar chiaburii se arat-a a fi
Elemente tot mai dușmănoase.
(Anatol Baconsky)
Dacă recitești astăzi sau urmărești înregistrări video cu mărturii ale celor care au participat efectiv la Revoluția din decembrie 1989, te înfiori. Îți dai seama cât de mare a fost prostia, cât de mare a fost frica și cât de vulnerabili au fost toți cei care au ieșit pe stradă în acele zile. Trebuie admirați la cel mai înalt nivel posibil cei care au avut curajul să iasă în stradă înainte de 21 decembrie: unii au murit ca niște adevărați eroi, mulți, foarte mulți, au fost mutilați, răniți în momentele acelea, au fost și multe victime nevinovate, trecători, angajați ai MAI sau MApN care nu voiau să facă rău nimănui și au fost prinși de nebunia acelor zile. Trebuie respectați, comemorați și cei care și-au pierdut viața sau au fost răniți în zielele de după 22 decembrie, pentru că și ei au căzut victime prostiei sau fricii unora dintre militari și milițieni, civili. Nu vreau să dau verdicte aici, nu am la îndemână informațiile necesare, chiar dacă am fost între focurile de armă în decembrie 1989. Poate ce am văzut mi s-a părut și, poate, ce știu este doar un adevăr trunchiat. Vreau însă să îmi plec capul în amintirea celor care au murit atunci și să îmi reafirm respectul față de cei care au ieșit în stradă, în 89, riscându-și viața. Datorită lor suntem azi liberi, putem face ziare, putem să ne spunem opiniile liberi, putem vota sau putem pleca în orice țară dorim, dacă ne-am săturat de România. Pentru că asta este esența libertății.
Publicitate
