Am vizitat, cu ceva ani în urmă, când încă erau funcționale, Studiourile Buftea. Senzația aceea de loc părăsit, care a fost creat pentru a fi folosit doar pentru o scenă sau un film, nu poate fi comparată cu nimic. E un amestec de artificial și inutil, presărat cu paragină, care nu te lasă să te concentrezi la nimic.
Astăzi am fost în centru. Era seară, am ieșit special să văd ce a rămas din locul acela care gemea, colcăia, mustea de lume în urmă cu câteva luni, săptămâni. M-au întâmpinat benzile de plastic roșu-alb, în care erau înfășurate terasele, sunetul trist al burlanelor din care curge zăpada topită, vântul și câte un trecător, adus de spate, mergând grăbit către casă. Din când în când, un scârțâit al unei ferestre și vocile din interior trădau faptul că locul nu e părăsit definitiv. Se trântește o ușă, oamenii încă mai trebăluiesc, cară o ladă goală, o sacoșă de cumpărături, se uită speriați cu masca la gură. Se simte că e război și le este frică de dușmanul nevăzut.
Pe bulevard și apoi în Piața Mare, totul arată ca la Studiourile Buftea. Pare că sunt doar fațadele, meșterite cu pricepere de scenografi renumiți, care au primit bani grei să creeze decorul festivalurilor de peste vară și pe cel al târgului de Crăciun. Mi-e frică să mă uit în spatele lor, după porțile înalte sau pe străzile laterale, pentru că s-ar putea să văd doar scândurile care sprijină fațadele false. Mă întreb dacă totul a fost doar un film, cu actori, cu regizor, și-acum au plecat cu toții.
Pedalez pe bicicletă pe străzi, prin parcuri, mă uit uimit la parcările goale. Trec autobuzele inutile, cu maxim doi pasageri zgribuliți pe scaune. În Ramada sunt câteva becuri aprinse, se văd siluetele celor aflați în carantină cum își fac de lucru dintr-o cameră într-alta. Trece mașina poliției, cu becurile albastru, roșu, albastru, fără vlagă, accelerează și dispare. Sunt tot mai puțini trecători, toți se grăbesc acasă și am senzația că mai suntem maxim 20 – 30 în tot orașul. Observ deschisă o casă de schimb valutar. Ai putea să crezi că n-are rost, dar înăuntru e o femeie care are pe ea echipament medical. Iese grăbită îndesând banii în buzunar și se oprește la un bancomat, pentru a scoate, probabil, și restul de bani de care are nevoie. Apoi văd că vizavi mai este o casă de schimb valutar deschisă nonstop. Este legătura care ne-a mai rămas cu lumea: banii.
Mă-ntorc spre casă, spre calculatorul care mă duce înapoi, în lumea reală. Au fost anunțate noi decese, a fost ședința de guvern, se dau legi ca să nu mai plătim o vreme nimic, nici rate, nici facturi, poate nici cumpărăturile la supermarket. Așa de mult îmi pare că am fost îngenunchiați mai repede decât s-ar fi așteptat cineva. Deja mi-e dor de filmul în care centrul orașului era plin de festivaluri, poate vor să mai facă un episod, două.
Publicitate
