Singura femeie veteran de război din Sibiu şi-a cunoscut soţul îngrijindu-i rănile

Elisabeta Funariu este una dintre puţinele femei în viaţă care au luat parte direct la cel de-al Doilea Război Mondial, ca soră medicală la Spitalul 22 de Campanie din Târnăveni, o unitate care şi-a purtat medicii şi asistentele pe front, în Transilvania, Ungaria, până în Cehoslovacia, la luptele atroce din Munţii Tatra. În 1995, plutonierul Elisabeta Funariu a primit medalia Crucea Comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial şi este decorată cu Crucea Sanitară, meritul Clasa a III-a. O viaţă lungă, plină de amintiri Născută la 17 iulie 1922, în comuna Biia din comitatul Târnava Mică (astăzi jud. Alba), Elisabeta Funariu a copilărit în perioada interbelică. Deşi anii ’30 au fost loviţi de criza economică mondială, îşi aduce aminte cu plăcere de vremea copilăriei. „Era frumos, eram copii mulţi, zece în total. S-a dus tata la război (n. red. Primul Război Mondial) şi, când s-a întors, a mai făcut trei, Ilie, Viorel şi Elisabeta – eu am încheiat plutonul. Am rămas doi, fratele meu Ilie, de 90 de ani, şi eu, de 88”. Părinţii, Ilie şi Rafila, ţărani de condiţie medie, aveau destul pământ şi nu-l lăsau să se irosească. Atunci când venea vacanţa, toată lumea muncea, la seceră sau la vie. Doamna Elisabeta ne mărturiseşte că secretul longevităţii sale este multă muncă şi aer curat. ªi părinţii ei au trăit mult, 88 şi 90 de ani, iar bunica mamei, 104 ani. ªcoala primară a făcut-o la Biia, iar apoi s-a înscris la ªcoala de surori medicale din Blaj. În 1940, era în anul I la ªcoala de surori medicale din Cluj. După Dictatul de la Viena, românii s-au refugiat din oraş, iar ea s-a mutat la Sibiu, împreună cu întreaga Facultate de medicină „Ferdinand I” din Cluj. A terminat ªcoala de surori la Sibiu şi a fost încadrată la secţia Chirurgie a Spitalului din Târnăveni. Apoi a urmat războiul… „«Eşti curajoasă, domnişoară!» îmi spuneau ofiţerii” La 15 septembrie 1941, după trei luni de la intrarea României în Al Doilea Război Mondial, au primit ordin de evacuare a bolnavilor civili din spital, pentru a primi soldaţii răniţi pe front. După evacuarea spitalului, din personalul calificat au rămas doar trei persoane: ea şi doi sanitari, Ion Bogza şi Ioan Coruş. Lângă spitalul de la Târnăveni, s-a înfiinţat Spitalul 22 de Campanie, condus de col. dr. Teodor Răileanu, unde s-a înscris voluntar la 1 septembrie 1942 şi a activat ca soră medicală până la sfârşitul războiului. Frontul pentru eliberarea Transilvaniei era în zona Mureşului, la Oarba. Acolo a fost secerat întregul Regiment 4 Roşiori, iar eroii au fost înmormântaţi în curtea Spitalului, într-o groapă comună. „Au venit mulţi răniţi, erau toţi pe jos. Nu vă puteţi imagina. A fost un calvar. M-am gândit că pot fi de folos, erau oricum foarte puţine femei în front. «Eşti curajoasă, domnişoară!» îmi spuneau ofiţerii. «Cum să nu fiu, doar am făcut o pregătire pentru asta», răspundeam eu”. Într-un răstimp, a ajuns acasă, şi-a luat inima în dinţi şi le-a spus părinţilor că vrea să meargă pe front. Avea doar 19 ani. „Era un zgomot infernal, nu ştiu cum de nu ne-au crăpat timpanele. Bombele cădeau ca ploaia” „Nu erau multe femei, doar vreo patru-cinci, o doctoriţă şi două sore medicale, eu şi Didina Pavel. Restul erau femei de serviciu, bucătărese”. Pe măsură ce frontul înainta spre vest, Spitalul de Campanie mergea acolo unde erau răniţi: Jucul de Jos, Apahida, Gârbău (jud. Cluj), Surduc, iar din 25 octombrie 1944, în Ungaria: Nyiregyhaza, Tiszadob, Miskolc, Rekamez. „Se spunea «Hai, pregătirea, toată lumea la treabă!» şi plecam cu camioanele, cu tot cu instrumente. Începuse vâltoarea, noroc că nu-mi era frică de sânge”. În Ungaria a sărbătorit şi Crăciunul din 1944, şi Anul Nou. „Vuiau pe sus toate. Eram toţi în gardă şi ciocneam paharele sub masă”. În Ungaria era foamete, iar pe front nu puteau să bea nici apă, de frică să nu fie otrăvită. Aveau şi un preot ortodox, Ion Vasilescu. El îi înregistra pe morţi după nume, îşi risca viaţa prin tranşee, căutând actele morţilor. La începutul lui 1945, Spitalul de Campanie a ajuns în Cehoslovacia, în localitatea Nové Mesto, iar apoi la Pistina, pentru a fi mai aproape de câmpul de război din Munţii Tatra. „Mi se spunea «Sora Răniţilor». I-am văzut pe nişte soldaţi în curtea spitalului, nespălaţi, se uscase sângele pe ei. «Aşa mă mănâncă crusta aia», îmi spune unul. ªi am început să-i spăl. «Oare cu ce au greşit ăştia?» mă gândeam şi plângeam. Generalul s-a întors la mine şi mi-a spus «Nu e nevoie să plângi, aici facem ce trebuie». Odată a venit un soldat cu o cangrenă gazoasă, care îţi putrezeşte membrele până la os şi trebuie tăiate. Eu m-am opus, le-am spus să-l mai lase puţin. Au zis «Tu cine eşti de te opui?» şi eu am spus «Sunt un om, pot fi şi eu mama acestui copil». Era un zgomot infernal, nu ştiu cum de nu ne-au crăpat timpanele. Bombele cădeau ca ploaia. Uite că m-a ferit Dumnezeu sau poate că au fost rugăciunile mamei…” „«Mai este Dumnezeu?» mă întrebau răniţii şi eu le spuneam «Mai este!»” Am întrebat-o dacă s-ar mai duce încă odată la război, dacă ar fi tânără. „M-aş duce. ªtii de ce? Nu din interes. Acolo, dacă întinzi o mână, eşti un Dumnezeu. Când vedeau că te duci la ei, nu mai puteau vorbi. Îmi spuneau unde îi doare şi le ziceam să stea liniştiţi, apoi îi pansam. După asta le ziceam să facem o rugăciune. «Auzi ce zice, mai este? Mai este Dumnezeu?» mă întrebau răniţii şi eu le spuneam «Mai este!». Atâta plâns şi atâtea lacrimi nu am văzut niciodată la bărbaţi. Îmi spuneau în şoaptă «Aşa-i că nu mor, aşa-i că nu mor?». Orice pas era riscant, se simţea mereu în pericol, trăia cu teama că oricând putea călca pe o bombă. „Singurul moment de pace l-am avut în nişte pivniţe. Acolo am mâncat ultima cină în Cehoslovacia”. Sfârşitul războiului a prins-o la Nové Mesto. Apoi s-a întors acasă. „Părinţilor nu le venea să creadă, mă pipăiau şi nu le venea să creadă. După război nu a fost uşor, eram şocată, nu aveam încredere în nimic”. A lucrat la spitalul din Hoghilag, apoi la Mediaş, de unde s-a pensionat. Elisabeta Funariu şi-a cunoscut soţul, Augustin, îngrijindu-i rănile. „A fost şi el rănit pe frontul din Rusia, la Ialta. Am ajuns să-l pansez, nu ştia că voi fi nevasta lui”. Au avut o căsnicie de 50 de ani, iar acum, tot ce îşi doreşte este să nu mai fie niciodată război. Ioana Mălău