Teodor Portărescu este în prezent decanul de vârstă al actorilor aflaţi în viaţă dintre cei care au format echipa iniţială a Teatrului de Stat din Sibiu înfiinţată la 1949. În cei 40 de ani de actorie el a smuls zâmbetele şi aplauzele spectatorilor, iar numele său ne-am obişnuit să-l întâlnim în diverse publicaţii în care apar creaţiile sale umoristice. Fostul mare actor al teatrului sibian a trecut prin multe filtre ale vieţii, trăind intens ipostazele de aviator, paraşutist, artist şi epigramist. Ipostaze care fac din viaţa lui un nume de legendă. Locuieşte pe o stradă în cartierul Hipodrom într-un apartament căptuşit cu rafturi cu cărţi. A avut amabilitatea să ofere pentru cititorii săptămânalului Sibiu 100% prezentul interviu. Reporter: Vă rog să ne spuneţi ceva din perioada în care aţi fost militar în termen la aviaţie. Teodor Portărescu: În Escadrila a V-a Galaţi m-am instruit în specialitatea mecanic de bord. După cedarea Basarabiei, la două zile, comandantul flotilei ne-a adunat în careu şi ne-a comunicat conform convenţiei Ribentrop-Molotov toţi militarii în termen basarabeni trebuie să-i predăm autorităţilor sovietice. Dacă dintre dumneavoastră există careva care doreşte să rămână aici să iasă în faţa formaţiei. Dintre 160 de militari basarabeni, am ieşit în faţa formaţiei 6. Atunci comandantul s-a exprimat: „aşadar voi vreţi să rămâneţi aici?!” ,,Da, domnule comandor, am răspuns într-un glas”. ,,Bravo băieţi, voi sunteţi adevăraţi români, şi ne-a strâns mâna, cerându-ne să dăm câte o declaraţie scrisă, bine motivată pentru ce vrem să rămânem în Armata Română“. Eu m-am exprimat pe loc că cine a depus jurământ României trebuie să-l respecte. Nu mi-a fost deloc uşor să renunţ de-a mai vedea vreodată familia rămasă sub ocupaţie străină. I-am mai văzut pe bătrânii mei părinţi după venirea lui Hruşciov la putere, când ei s-au întors din Siberia unde fuseseră deportaţi. Rep.: Să ne povestiţi ceva din perioada când aţi fost paraşutist. T.P.: Am fost paraşutist de la începutul lunii mai 1941 până în anul 1945 când am fost lăsat la vatră. Am intrat la ªcoala de Paraşutişti în mai 1941 pe baza unui concurs deosebit de riguros fizic şi psihic. Am fost dislocaţi pe aerodromul din Popeşti-Leordeni, unde am fost cazaţi iniţial în corturi. Printre instructori s-a aflat şi Smaranda Brăescu, căreia noi îi spuneam „duduca“, campioana mondială la paraşutism. Comandantul şcolii era locotenentul ªoverth ªtefan şi locţiitor al acestuia era plutonierul Panigică Nicolae. Din peripeţiile vieţii de paraşutist îmi amintesc de primul salt nereuşit, la contactul cu solul m-am lovit cu capul de bolovani şi am leşinat pentru că nu aveam în dotare cască, de altfel nici combinezon şi nici bocanci specifici paraşutistului. ªtiu că m-am trezit în infirmeria şcolii unde am fost supus unei anchete de către o comisie condusă de comandantul şcolii. Vroiau să afle când s-a produs leşinul: la saltul din avion s-au la contactul cu solul. M-a salvat duduca Smaranda care a intervenit pentru mine la comandant şi care a insistat să-mi permită să continui pregătirea. După trei săptămâni am executat al doilea salt în condiţii excepţionale. Prima care m-a felicitat a fost duduca Smaranda, dar şi comandantul mi-a strâns mâna spunându-mi: „bravo băiatule!“ Am fost salvat de duduca Smaranda pe care nu o voi uita niciodată, ea este încă vie în amintirile mele. După 23 august 1944 am participat cu batalionul de paraşutişti la luptele pentru apărarea capitalei şi dezarmarea trupelor germane. Batalionul nostru a fost citat în patru Ordine de Zi ale Statului Major al Aviaţiei. Rep.: Am ajuns cu povestea la anii în care aţi fost actor la Teatrul de Stat din Sibiu… T.P.: La 1 octombrie 1950, împreună cu Ion Pogonat, ne-am prezentat la Sibiu la teatru pentru concurs. S-a constituit o comisie ad-hoc formată din directorul teatrului Sicu Constantin, regizorul Radu Stanca şi actorii Miluţă Gheorghiu, Tonu Dumitrescu şi Costel Rădulescu. După un riguros examen artistic am fost angajaţi. Mai târziu, Pogonat a plecat la Teatrul Armatei din Bucureşti. Rep.: De la angajare şi până când v-aţi retras de pe scena teatrului sibian, ce regizori aţi avut, câte roluri aţi jucat, dar şi care a fost prima dumneavoastră distribuţie pe scena teatrului sibian? T.P.: De-a lungul carierei mele artistice am jucat în peste 100 de roluri (mari şi mici) sub bagheta a 24 de regizori, printre ei unii de mare calibru ca: Radu Stanca, Marieta Sadova, Ianis Viakiss, Dan Nasta, Dan Alexandrescu, Mihai Dimiu şi alţii. Pentru subsemnatul, primul rol de debut pe scena sibiană a fost sergentul Mac Donald, din piesa „Vocea Americii“, de Boris Lavreniev, în regia scriitoarei Lucia Demetrius. Rep.: Care au fost rolurile care v-au plăcut mai mult? T.P.: Din rolurile interpretate în cei 40 de ani de carieră, îmi este foarte foarte greu să aleg pentru că, mic sau mare, fiecare personaj dintr-o piesă este un „cineva“, căruia tu, actor, îi dai viaţă. O viaţă credibilă, terestră. Pentru aceasta nu ai la îndemână altceva decât textul autorului care trebuie rostit pe scenă. Din textul respectiv, actorul trebuie să deducă ce treabă are acest personaj în piesa respectivă. Aceasta depinde de talentul şi inteligenţa actorului de a diagnostica personajul. Trebuieşte totuşi să vă mărturisesc că din rolurile interpretate îmi amintesc din când în când de: Ipingescu, Pristanda, din I.L. Caragiale; Gerilă, din Harap Alb; Tache, din Tache, Ianche şi Cadâr; Kocicariov din „Căsătoria“ de Gogol; Generalul Stamatescu, din „Escu“ de Tudor Muşatescu; Comisarul Kşchin, din „Liubov Iarovaia“ de Treniev; Viceamiralul Minicev, din „Oceanul“ de al. Stain; Esop, din „Vulpea şi strugurii“ de Figuieredo şi altele. Rep.: În cei aproape 40 de ani pe scena teatrului sibian, cu ce actori aţi făcut echipă? T.P.: În decursul activităţii mele artistice pe scena sibiană am avut şansa, bucuria şi plăcerea de a juca alături de mari actriţe şi actori ca: Dina Mihalcea, artistă emerită; Maria Magda, Angela Costache, Costel Rădulescu, Vasile Brezeanu, artist emerit; marele Miruţă Gheorghiu şi alţii. Miruţă Gheorghiu care a jucat două stagiuni la Sibiu fiind detaşat de la Teatrul Vasile Alexandri din Iaşi, la teatrul sibian, ne spunea nouă tinerilor: „măi, pentru un actor, important este să ştii să intri, … şi să ieşi din scenă!“ ªi într-adevăr, în scenă el intra cu aplauze şi când ieşea se rupea sala de aplauze. Am jucat şi alături de Ion Besoiu, Sebastian Papaiani, Mircea Hândoreanu, Paul Mocanu şi mulţi, mulţi alţii. Rep.: Aveţi multe amintiri din îndelungata dumneavoastră activitate pe scena teatrului din Sibiu. Care vă stăruie cel mai mult în minte acum după trecerea atâtor ani? T.P.: Mi-au rămas în suflet şi în memorie felicitările primite în faţa scenei din partea ilustrei artiste Lucia Sturza Bulandra, după unul din primele mele roluri negative jucate în comedia „Poarta“ de Paul Everac. Bineînţeles şi regizorul Radu Stanca a rămas şi rămâne pentru mine un idol al teatrului sibian. Rep.: Pentru că aţi adus în discuţie numele marelui regizor Radu Stanca, sub bagheta căruia aţi jucat mulţi ani, spuneţi-ne cum era Radu Stanca? T.P.: Radu Stanca era un om mare de cultură, model de dăruire teatrului şi talent artistic, dar şi un adevărat părinte pentru noi tinerii artişti, care îşi cunoştea foarte bine oamenii şi îi preţuia. Nu se putea plânge nimeni de un tratament preferenţial. Radu Stanca ne urmărea astfel să vadă cum percepe fiecare personajul său, apoi începea cu indicaţii generale. Lucra cu fiecare actor în parte, iar când spectacolul începea să
prindă contur să se închege, el dirija asemenea unui dirijor de muzică, asamblarea vocilor şi a gesturilor. Rep.: Cum spuneaţi din 1992 când v-aţi retras pe de scenă, şi aţi devenit spectator, vă petreceţi „vacanţa mare“ în ambianţa Cenaclului Umoristic „Nicolaus Olahus“. Vorbiţi-ne şi despre această activitate. T.P.:După ce am spus „Adio scenă“, am trecut la un alt gen de a mă exprima public, acela de epigramist. În anul 1992, am fost primit în Cenaclul Umoriştilor „Nicolaus Olahus“ al cărui preşedinte la acea vreme era regretatul profesor Naum Smarandache. Participând la şedinţele cenaclului am învăţat meşteşugul de a făuri epigrame. Am fost prezent la unele concursuri cu caracter umoristic desfăşurate în Sibiu şi pe plan naţional precum: „Podul Minciunilor“ de la Cercul Militar Sibiu, la care am fost premiat în trei ediţii. Sunt membru al Uniunii Epigramiştilor din România. Rep.: Vă rog să formulaţi un epilog la acest lung interviu. T.P.: Am trăit teatrul cu toată dăruirea şi însufleţirea şi am mers mereu la serviciu ca la o petrecere. În viaţă am avut două pasiuni: teatrul şi mecanica. Mecanică am învăţat când am fost militar la flotila de aviaţie. (n.red.: De reamintit că Teodor Portărescu a lansat în premieră absolută în peisajul automobilistic faimosul autoturism „Lăstun“ cu care lăsa pe mulţi profesionişti cu gurile căscate aflaţi în trafic cu autoturisme de alte mărci, dar şi pe pietoni). Este uimitor teatrul pentru că prin el intri în multe situaţii şi subtilităţi ale spectatorului, ale sufletului omului, îi provoci râs, îl transpui în multe ipostaze ale vieţii lui. Având în vedere că la 22 aprilie 2011 distinsul nonagenar Teodor Portărescu – aviatorul, paraşutistul, artistul şi epigramistul – va împlini 92 de ani şi va trece pragul în cel de-al 93-lea an de viaţă tumultoasă şi frumoasă ca o legendă, în numele cititorilor săptămânalului „Sibiu 100%“ îi adresăm anticipat din tot sufletul bine meritata urare ,,La mulţi ani cu sănătate şi cu cât mai mult umor!” BIO: Născut în 22 aprilie 1919 la Chişinău – Basarabia 1950-1992 actor la Teatru de Stat din Sibiu Din 1992 face parte din Cenaclul Umoriştilor Sibieni „Nicolaus Olahus“ Col. (r) Victor Neghină
Publicitate
