Dragoș Buhagiar: Cred că cel mai periculos lucru la noi este vanitatea. Poți fi cel mai bun azi și mâine să nu mai fii

Scenograful Dragoș Buhagiar s-a impus în peisajul teatral sibian prin crearea scenografiei pentru spectacole precum Hamlet, Breaking the Waves, Felii, Turandot, Călătoriile lui Gulliver sau Oidip, iar în această perioadă semnează scenografia piesei Marat/Sade, ce va avea premiera în luna octombrie. Absolvent al Academiei de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, a câștigat pe parcursul carierei numeroase premii și distincții în țară și străinătate, din palmaresul său făcând parte și 6 premii UNITER. Artistul a acceptat să vorbească pentru cititorii Sibiu 100% despre performanță, viziune scenografică, echilibru și amprenta copilăriei în devenirea sa.
Sunteți unul dintre cei mai premiați scenografi din România, astfel încât ar fi interesant de cunoscut de către public modul în care dumneavoastră definiți și vă raportați la performanță….

Sincer, pentru mine decorațiile n-au fost niciodată o preocupare, mai degrabă sunt niște accidente, hai să le spunem fericite. Din punctul meu de vedere, ele au fost mai folositoare pentru teatrul în care am lucrat, pentru că în moementul acesta socio- politic dur, capitalismul acesta turbat în care trăim, teatrele sunt subvenționate de primării, de consilii locale și atunci aceste confirmări sunt mai degrabă niște atuuri pentru directorii și instituțiile respective. Eu de mic am știut că decorațiile sunt periculoase, pentru că te pot clătina un pic. Azi sunt, mâine nu sunt. Cred că cel mai periculos lucru la noi este vanitatea, este catastrofală. Chestia asta cu competitivitatea și aceste remarce gen „cel mai bun”, „cea mai bună”etc., pe mine mă sperie. Poți fi cel mai bun azi și mâine să nu mai fii, astea sunt niște chestii îngrozitor de relative, care hrănesc un fel de statuie.

Ce calități considerați că trebuie să aibă un scenograf pentru ca piesa să aibă succes?
E obligatoriu ca în primul rând scenograful să fie atent la text, apoi să fie foarte atent la conceptul regizoral, daca el există și să se raporteze foarte bine la scena pe care lucrează și la trupa cu care lucrează, asta în vederea conceperii costumelor. Și nu în ultimul rând trebuie să fie un bun tehnician. E obligatoriu ca un scenograf să știe să își proiecteze decorurile sau obiectele cu exactitate. Până la urmă, toate gândurile, mai mult sau mai puțin poetice, se rezumă la niște planuri desenate îngrozitor de inginerește.
Reveniți la Sibiu la anumite intervale, premiera la care lucrați în prezent, Marat/Sade, fiind a douăsprezecea colaborare cu Teatrul Radu Stanca. Ce vă atrage aici, prin ce este reprezentantiv teatrul din Sibiu?
Teatrul din Sibiu e un teatru performant, un teatru care a fost ridicat de actualul manager, Constantin Chiriac, prin muncă. Adică nu e un teatru ridicat artificial. Un teatru nu se ridică așa, îl iei de urechi și îl ridici. Sunt ani de zile în care ai un gând, ai un concept, o viziune, nu numai asupra textelor, dar și asupra trupei. E complicat și atunci sigur că mă interesează să revin în spațiile în care simt că e nevoie de mine și unde lumea e preocupată nu neapărat de performanță, ci să facă serios teatru. Aici se face serios teatru, o trupă tehnică foarte bună și ateliere foarte bune, o atmosferă favorabilă actului de creație.
Care considerați că este limita până la care se pot face sacrificii atunci când lupți să îți îndeplinești cel mai mare vis?
Păi se pare că eu nu am nicio limită, mi-am sacrificat și familia până acum. Cred că o să revizuiesc un pic atitudinea asta. E greu să vorbești despre limite în artă, nici nu vreau să exagerez, dar nici să minimizez, eu nu m-am gândit nicodată la limite în niciun sens și în nicio direcție.
Considerați că un om este menit să vină pe lume chiar și numai pentru a realiza un singur lucru, dacă acesta este grandios, nemaifiind necesară împlinirea și pe alte planuri? Vă întreb asta pentru că sunteți artist, iar arta se știe că este o pasiune care consumă…

Da, eu cred că pentru oamenii care au fost înzestrați cu ceva, poate că discutăm și de un tâmplar sau un croitor, nemaivorbind de un artist, e de ajuns. S-ar putea să fie de ajuns.
Care ar fi echilibrul pentru Dragoș Buhagiar?
Echilibrul ar fi, probabil, o femeie care să mă ia exact așa cum sunt și să reușească să înțeleagă că îmi iubesc foarte tare meseria pe care mi-am ales-o.
Dar refugiul, oaza de liniște?
Oaza de liniște… eu mi-aș dori să fie o familie, dacă s-ar putea.
Ați declarat că vă place ca în meseria dumneavoastră să lăsați urme asupra oamenilor cu care lucrați, spunând că nu sunteți genul de artist care vine, își face treaba profesionist, dar impersonal, după care își ia banii și pleacă. Ține de educație sau de un mod de a fi?
Mie mi se pare că asta cu lăsatul urmelor, eu am curajul să spun, și nu e vanitate, că procedez așa, pentru că am crescut niște scenografi, nu unul, chiar vreo 3-4, cărora le-am oferit foarte mult din timpul meu și pe care chiar i-am învățat cu mare drag. Cred că, dacă sunt germeni de talent și dorință de a face bine lucrurile, atunci trebuie puși în situații în care să arate că sunt în stare. Întotdeauna e loc pentru toată lumea, deci trebuie să le dăm șanse oamenilor de a face ceva.
Ar putea fi această implicare reală – aplecarea cu căldură asupra oamenilor cu care lucrezi – remediul pentru a ne feri de dezumanizarea promovată astăzi într-o Românie în care angajații luptă pentru pentru supraviețuire și cât mai mulți bani?
Da, pentru că de fapt am observat că pe toți ne interesează banii, n-are rost să fim ipocriți, trebuie să trăim și să trăim cât mai decent, dar am descoperit că sunt colegi în jurul meu, care în afară de bani vor să și facă bine la locul de muncă și atunci nu le trebuie decât un impuls ori să le creezi un cadru în care să se întâmple acest lucru.
Cum s-a imprimat toposul natal, curgerea Dunării, asupra personalității dumneavoastră?
Cu siguranță Brăila există undeva foarte adânc în corpul meu, dar mai degrabă cred că nu numai spațiul, ci și mixtura asta foarte ciudată a strămoșilor mei ( N.red – Bunic din Malta, bunică din Grecia și altă bunică din Bulgaria). Probabil că toți au venit cu câte o genă. Eu am fost foarte iubit de bunici și am beneficiat de o copilărie fericită. Iar foarte multe lucruri pe care le-am făcut ulterior în carieră au fost relaționate cu momente din copilăria mea, de la lumea obiectelor până la lumini și sunete, deci am folosit în spectacolele mele foarte multe impresii din copilărie.
Cine a avut cel mai important aport în devenirea dumneavoastră?
Cu siguranță, ambii părinți ai mei, și mama, și tata. Pentru că a fost un moment în existența mea în care a trebuit să fie luată o decizie. Decizia asta a venit când eu aveam 14 ani și a fost luată în sensul dorințelor mele. Am fost lăsat să plec departe de casă, la Liceul de Artă din Cluj, destul de departe, la 700 de kilometri de casă. Ai mei voiau să merg la matematică-fizică la cel mai bun liceu din Brăila. Eu le-am spus că nu pot, că nu simt, am urât matematica. Dar tu ce-ai vrea, m-au întrebat? Eu aș vrea să merg la liceul de artă. Unde? Păi am auzit că cel din Cluj ar fi cel mai bun. Și atunci s-a luat decizia că voi merge la Cluj. Acela a fost un moment crucial, o desprindere de comun acord. Deși au venit din exterior foarte multe sfaturi care erau împotriva acestui lucru, totuși părinții mei au avut curajul să facă acest lucru și au acceptat această variantă, până la capăt.
Cu ce se ocupau?
Agronomi amândoi, n-aveau nicio legătură cu arta.
Ați avut modele pe parcursul vieții, cine v-a inspirat în diverse planuri ?
Da, am avut modele, sigur. Primul meu profesor pe care l-am iubit extrem de tare și cu care am avut o relație aproape de tată și fiu și din păcate n-a apucat să mă vadă intrat la Academia de Artă – se cheamă Mihai Tofan, unul dintre cei mai importanți scenografi români, fost angajat al Teatrul Național, o personalitate care s-a impus puternic în anii 50 , în acea perioadă de reteatralizare a teatrului. Iar mai nou, când am deschis ochii pe teatru l-am iubit foarte tare pe Helmut Sturmer – care a fost un exemplu și inclusiv în ziua de azi e, nu numai de scenograf, ci și de om, de caracter, chiar și-a dedicat viața acestei meserii, e un exemplu de urmat.
Dacă un adolescent care dorește să fie artist citește acest interviu și ar avea nevoie de câteva recomandări din partea dumneavoastră, care ar fi 3 dintre acestea?
În primul rând , ar trebui să se gândească foarte tare cât își dorește să meargă pe drumul ăsta. Dacă constată că își dorește, cât timp din viața lui e dispus să sacrifice. După care, dacă chiar se hotărăște că vrea să facă meseria asta, atunci va trebui să se transforme într-un fel de burete, să se uite cu mare atenție la tot ce e în jur și să folosească anii de studenție realmente în folosul lui, pentru că asta rămâne perioada în care înmagazinezi informații și ai timp. Pe urmă începi să lucrezi și nu mai ai timp nici să te gândești cum ar trebui să treci strada.
Spre ce vă îndreptați, care este farul călăuzitor în carieră, în viață, la momentul actual?
În momentul ăsta mă interesează foarte tare să îmi reconsider mijloacele de lucru. Să zicem să sunt într-un fel în căutarea unui anumit tip de adevăr în scenă și prin asta înțelegem distrugerea construcției de tip teatral. Pe mine mă interesează dacă ce pun eu pe scenă spune, adică, dacă gândul merge mai departe, nu se oprește doar la nivel de decorații. Sunt împotriva decorurilor și a costumelor decorative, care nu au o evoluție cu personajul. Mie nu mi se pare că scenografia este un tablou și mă bucur eu de el ca scenograf, scenografia ar trebui să fie bună în cadrul acelui spectacol și acelui text. În momentul în care un decor poate fi bun pentru mai multe texte, deja am dubii…
Ați considera că n-ați trăit degeaba dacă…..
Aș considera că n-am trăit degeaba până acum. Să zicem că dacă s-ar întâmpla să dispar mâine, cred că nu îmi las ceva neîmplinit la ora asta.