1.521 de zile în infern (II)

Campania Sibiu 100%: Nu uitaţi eroii! Publicaţia Sibiu 100% împreună cu Filiala Sibiu ,,Cultul Eroilor” desfăşoară o campanie pentru sensibilizarea opiniei publice, şi, mai ales, a administraţiilor publice locale, în vederea păstrării cultului eroilor prin întreţinerea monumentelor existente în judeţ, aşa cum cere şi legea. Prezentăm câteva din poveştile eroilor sibieni. Continuăm în această ediţie povestea spusă în exclusivitate pentru Sibiu 100% de veteranul Valer Dordea. Acesta a petrecut 1.521 de zile prizonier de război (11 mai 1944 – 8 august 1948) în lagărul 6 de lângă minele din Dombas-Ucraina. El se află printre cei care au supravieţuit miraculos vieţii de lagăr. Miner flâmând, fără odihnă ,,După 3 ani am fost transferaţi în lagărul nr. 15, unde eram 400 de prizonieri români. Privind viaţa din lagăr, ne-a fost extrem de greu să ne adaptăm de la regimul de soldat la regimul de lagăr lipsit de orice libertate, mereu în umbra morţii, străjuiţi de santinele însoţite de câini dresaţi gata oricând să te sfşie la cea mai mică împotrivire sau la orice asmuţire a celor care ne păzeau. Am fost cazaţi în barăci împrejmuite cu 7 rânduri de sârmă. Eram organizaţi pe subunităţi şi echipe de lucru, conduse de către mineri civili sovietici, aceştia având sarcina să ne supravegheze la munca din subteran pe parcursul celor 8 ore de muncă. Acolo serveam şi masa de prânz iar activitatea se desfăşura neîntrerupt inclusiv sâmbăta şi duminica şi în zilele de sărbătoare de Paşti şi de Crăciun. În cele 1.521 de zile de lagăr ne-a fost dată o dată carne de vită, cumpărată din banii noştri, bani pe care i-am primit ca sume simbolice pentru munca prestată la sfârşitul perioadei de detenţie. Meniul era format din ciorbă de varză murată, sfeclă şi rareori ciorbă de fasole, iar raţia de pâine era de 500 grame pe zi. Dimineaţa primeam o cană de aşa-zisă cacao neîndulcită din furaje. În toată perioada nu pot să spun că am avut o singură masă de la care m-am sculat sătul. Foamea era boala de care sufeream toţi prizonierii de război. Când se desprimăvăra, ne duceau în pădurile de lângă mină pentru a culege urzici, acestea devenind meniul nostru de bază în acea perioadă. O zi de lagăr începea la ora 6 dimineaţa şi se sfârşea la ora 21, când se dădea stingerea. Cât am fost în lagăr nu aveam voie să dialogăm între noi, iar legătura cu cei de acasă am făcut-o printr-o carte poştală expediată la Haşag, carte poştală la care mi-a răspuns biata mamă. Cât am lucrat în subteran am fost martorul a două explozii în care şi-au pierdut viaţa mai mulţi prizonieri români.” Moartea dădea târcoale ,,Dizenteria era la ordinea zilei, boală de care am suferit şi eu. Pe lângă această boală am avut şi hepatită contractată tot din lagăr. Lângă lagăr, într-o livadă de pomi, a fost săpată o groapă comună unde erau aruncate cadavrele celor care mureau. Înainte de a-şi da sfârşitul, muribunzii erau duşi în comă lângă groapă, unde se sfârşeau precum ciumaţii duşi în Lazaret în vremuri demult apuse la Sibiu. Când m-am îmbolnăvit a doua oară de dizenterie nici eu nu am scăpat; am fost dus la marginea gropii comune în stare de comă. Un camarad din Miercurea Sibiului, pe nume Dumitru Roşca, a venit lângă mine plângând, aducând cu el câteva fire de usturoi verde pe care mi le-a dopat pe gât şi mi-a spus: «Hai Valer, înghite-le că ai să te faci bine!». ªi m-am făcut! A treia oară m-am îmbolnăvit de hepatită şi am fost dus la infirmeria lagărului, unde şef era cpt. dr. Vlăduţ, tot prizonier de război, om de loc din Mediaş. Datorită grijii deosebite acordate am fost vindecat. Acesta, când a aflat cine sunt şi de unde sunt, m-a întrebat dacă l-am cunoscut pe preotul Ioan Dordea din Haşag. I-am răspuns că este unchiul meu. După prizonierat l-am mai revăzut pe acest om minunat de câteva ori.” Ziua eliberării ,,În ziua de 7 august 1948 am fost anunţaţi că vom fi puşi în libertate şi transferaţi în România. Ziua mult aşteptată a fost pentru noi ziua imediat următoare, zi în care nu ne-au mai dat deşteptarea. Prin surprindere am fost anunţaţi că vom părăsi lagărul chiar atunci! Ne-am încolonat şi tot sub pază am fost duşi într-o staţie de cale ferată unde ne aştepta o garnitură de tren cu vagoane închise de transport animale. Înainte de a ne îmbarca ni s-a atras atenţia că nu avem voie să coborâm în staţiile de oprire sau să ieşim la uşa vagoanelor să privim peroanele. Am ajuns la Focşani după câteva zile şi nopţi, le-am pierdut şirul din cauza emoţiilor care le-am trăit în acele momente. La Focşani era o comisie mixtă de ofiţeri români şi sovietici. Aceasta se ocupa cu preluarea prizonierilor veniţi din URSS. Acolo am fost încartiruiţi într-o cazarmă, am fost echipaţi cu uniforme militare româneşti şi am fost hrăniţi în mod substanţial. Apoi, într-o dimineaţă, organizaţi pe plutoane şi companii, ne-am încolonat şi ne-au pus să defilăm cu drapelul României în faţa formaţiei, ne-au pus să cântăm marşuri ostăşeşti. Ceremonialul ne-a trezit la realitate – că din foştii prizonieri de război am redevenit ceea ce am fost: ostaşi liberi ai armatei României, căreia îi depusesem jurământ. După ceremonial, echipaţi în haine militare, ne-au dat câte 100 de lei bani de buzunar, foi de călătorie pe CFR şi am plecat spre casă. Când am ajuns acasă la Haşag, eram ultimul militar din sat care se întorcea la familie, a lor mei nu le venea să creadă ochilor că sunt eu, Valer, întors în familie în vatra satului. În acelaşi an, 1948, m-am căsătorit, m-am angajat la fabrica de confecţii Steaua Roşie din Sibiu, de aici m-am transferat la Cooperativa Timpuri noi pe post de confecţioner-croitor, de unde în 1991 m-am pensionat. Viaţa din lagărul de prizonieri stalinist m-a traumatizat, dar m-am refăcut alături de familie şi de cei dragi, un rol important avându-l pentru mine colectivele unde am muncit. Regret cât voi trăi faptul că ne-am jertfit şi am suferit pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, brazdă străbună românească, aflată şi în prezent alipită altor state”, a conchis povestea sa eroul de la Haşag. Victor Neghină Foto credit: David Postatny Photography