Uitaţi de lume Zeci de sibieni – în majoritate saşi dar şi români din satele Mărginimii – strânşi în faţa pavilionului central, dansând până seara târziu pe muzică germană de fanfară. Aşa arăta Păltinişul în 10 iunie 1894, în ziua inaugurării staţiunii. Studenţi desfundând cărări şi drumuri de arbori doborâţi de furtună, deschizând şi amenajând trasee, organizând concursuri de schi – ei erau viaţa staţiunii, aflată sub administrarea Universităţii din Cluj în anul 1944. Pelerinaj spre o „Mecca” a culturii române – tineri, oameni de cultură şi nu numai, îl vizitau aici în anii ’80 pe filozoful Constantin Noica, stabilit la Păltiniş. O istorie pe cât de lungă, pe atât de interesantă a unei localităţi mici şi destul de izolate. ªi totuşi, ce se întâmplă în Păltiniş astăzi? S-a vorbit mult despre decăderea Păltinişului, dar şi despre posibila lui dezvoltare, despre inaccesibila casă Noica, dar şi despre turiştii care nu găsesc deseori farmecul unei vechi staţiuni. Reporterii Sibiu 100% au vizitat Păltinişul şi au încercat să-i afle povestea adevărată, oglindită în sufletele celor de aici. Un bloc pentru toţi Din exterior, Plătinişul arată ca orice altă staţiune de munte, poate puţin mai rudimentară şi mai liniştită decât cele cu care sunt obişnuiţi turiştii Văii Prahovei. Case noi, din lemn auriu, cu acoperişuri roşii ce străpung pe alocuri verdele brazilor sunt construite lângă vile vechi, vopsite în culori închise. Muncitori descărcând camioane de nisip şi turişti aşezaţi pe bănci la umbră, împărţind cafea la termos. În interior însă, Păltinişul e aproape nemişcat, animat doar de o mână de oameni ce îl cunosc îndeaproape. Pe scările ce urcă de la drumul principal prin stânga fostei Case de piatră, ajungem la singurul bloc din staţiune. O scrumieră improvizată pare uitată la intrare din timpuri în care toţi locatarii se întâlneau probabil „la o ţigară”, în faţa scării. Clădirea a aparţinut fostului Oficiu Judeţean de Turism şi era pusă la dispoziţia angajaţilor care lucrau în staţiune. „ăsta era Păltinişul înainte – un loc în care toţi erau în trecere. La început, fiecare apartament era împărţit de mai multe familii”, spune Emilia Hîrbea, fostă bibliotecară a localităţii. Lumea e pestriţă La capătul holului lung şi întunecos, încercăm zadarnic să intrăm în apartamentul în care sunt găzduiţi Pompierii şi serviciul de Salvamont. Un zgomot de chei şi uşa se deschide rapid, în spatele nostru. Nicolae Mustea ne invită în bucătăria plină de soare. Strânge apoi rapid cele câteva cepe şi ziarele înşirate de pe masă. Din camera de alături, zgomotul televizorului deschis ne acompaniază discuţia. Nu lucrează decât de 11 ani în Păltiniş, dar se consideră de-al locului. „Am venit aici din ’59 – cu saşii, cu un camion muncitoresc, pe ªanta”, spune salvamontistul zâmbind. S-a întors apoi la munte dar şi în misiuni de salvare, când munca sa era mai mult voluntară. E angajat permanent azi al Salvamontului. Face ture de câte 7 zile, ocupându-se de problemele de pe traseele montane, de centrul de informare şi de acordarea primului ajutor. „E foarte multă drumeţie mecanizată azi – biciclete, atv-uri enduro. Dar roata distruge traseele turistice”, explică Mustea una din problemele din Păltiniş. „Ce-a păţit staţiunea asta s-a întâmplat şi în alte locuri. Dar noi încerăm să compensăm… În ultimul timp lumea a devenit mai pestriţă. Mulţi saşi vin şi tatonează terenul”, crede Nicolae Mustea. Puiu Octavian Nicolae locuieşte la etajul trei al blocului. La cei 87 de ani ai săi, e cel mai vechi dintre păltinişeni. Păşind în apartamentul său, intri de fapt într-o altă lume, guvernată de cărţi, fotografii şi povestiri şi de prezenţa permanentă a lui Constantin Noica. „Am fost foarte buni prieteni”, spune cel căruia filozoful îi spunea „Puiu”. Încheindu-şi anevoie şireturile la pantofii care „nu alunecă”, fostul meteorolog ne invită la o plimbare pe drumul cel mai drag lui – către casa lui Noica. Coborând, se ajută dibaci de balustrăzile scărilor – să-şi menţină echilibrul. Ne serveşte apoi cu ţigări „bune”, din buznarul de la piept. ªi povesteşte. Viaţa lui a fost marcată de apropierea de filozof, care a reuşit cumva să îi şteargă amintirea celor 14 ani de închisoare din timpul regimului comunist. Ajuns în staţiune în 1975, Octavian Nicolae s-a împrietenit cu „domnul Noica”, la o masă de la cantina-pensiune a Păltinişului. Au devenit apoi nedespărţiţi. Amintindu-şi de Noica, despre zilele albe de iarnă ale anilor ’70, de serile la gura sobei în cămăruţa din vila 23, vocea bătrânului se frânge iar ochii i se umplu de lacrimi. „Astăzi mulţi au uitat drumul spre Păltiniş”, spune încet Nicolae. Merge greu şi se opreşte în răstimpuri, cu faţa la soare. Se animă apoi dintr-o dată şi continuă să vorbească neistovit. Poreclit „Negru” sau „Meteorologul” de securiştii care i-au urmărit orice mişcare, Octavian Nicolae pare ultimul dintre cei care ştie sufletul Păltinişului pe de rost. Tot linişte Liliana Buchi locuieşte de 8 ani în blocul din Păltiniş. S-a obişnuit în timp cu liniştea, viaţa monotonă şi faptul că trebuie să se aprovizioneze de la o săptămână la alta din Sibiu. „Noroc că suntem cu toţii prieteni, ne ajutăm între noi ”, explică femeia. Cel mai greu e pentru cei cu copii, care sunt nevoiţi să plătească gazdă în Sibiu pentru ca aceştia să meargă la şcoală. „Eu sunt norocoasă că al meu a terminat liceul. Mă pot bucura în voie de linişte şi aer curat”, mai spune zâmbind Liliana. ªi Mihai Rotaru este un locuitor, ce-i drept ocazional al Păltinişului, prin munca la unul din hotelurile din zonă. „Pe timpul sezonului, stau tot timpul aici. Avem cam 100 de turişti pe zi. Unii se plâng că e prea linişte – obişnuiţi probabil cu Valea Prahovei. Pentru mine însă, acesta e locul ideal”, spune tânărul care lucrează de 3 ani în staţiune. Norica de la cărţi O tarabă roşie-albă pictată pe alocuri cu graffiti negru. Norica Bencheş este proprietara micului magazin de cărţi în care, printre basme şi fabule, hărţi ale Păltinişului şi cărţi de bucate, se regăsesc la loc de cinste şi mai multe volume de Constantin Noica.„Chioşcul ăsta e vechi de când lumea, mic, dar plin de suflet. Sunt mulţi cei care vin de departe, îl caută pe Noica – dacă vila nu e deschisă, îl găsesc aici”, declară femeia care îşi petrece vara cu familia şi prietenii, la cort, „la relee”, pe una din crestele Păltinişului. „Stau din mai până în octombrie, urc şi cobor”, explică Norica, iar apoi se întoarce să facă recomandări literare trecătorilor. „Aţi citit cartea lui Dogaru? E uluitor de sinceră!”, spune ea unui profesor venit din Sibiu, oprit să cumpere cărţi de-ale lui Noica pentru prietenii săi cazaţi la Păltiniş. „Ne bucură interesul tinerilor pentru cunoaştere”, spune femeia care totuşi nu înţelege cine îi tot pictează chioşcul în negru. „Am dat cu ceva verde pe deasupra să nu se mai cunoască”, adaugă Norica Bencheş care a locuit în vila Noica la sfârşitul anilor ’80. O ciorbă şi-o bere E ora prânzului în Păltiniş iar la terasa Casei de piatră mai mulţi turişti dar şi un grup de muncitori îşi aşteaptă nerăbdători porţiile de ciorbă. La o masă lăturalnică, doi bătrâni veseli au încins o partidă de cărţi. „Suntem veterani, venim când avem plăcere, să ne ozonăm”, ne explică Isaia Cristea. Bărbatul în vârstă
de 89 de ani, a lucrat în Păltiniş în 1954, la casa de odihnă existentă aici. „ªi eu vin de când lumea. Prima dată am urcat cu saşii”, ne explică prietenul său, Gheorghe Polhac. Arătându-ne permisul de circulaţie gratuită cu autobuzul, Polhac îşi comandă o bere, în timp ce Cristea bea apă adusă în sticlă de plastic, de la Sibiu. Ultimul paradis La două mese distanţă, alţi doi prieteni sorb cu nesaţ din berea „puţin caldă”. „Venim de 12 ani aici. Facem Enduro”, ne spune Johannes Wolfgang, originar din Salzburg, Austria. Despre prima lor vizită în România dar şi despre harta cam „prea verde” a zonei, Johannes ne povesteşte pe îndelete. „Am rămas uimiţi de împrejurimi, dar şi de oamenii deschişi. În Austria nu mai găseşti atâta zonă liberă – totul este proprietatea cuiva. Cred că şi aici lucrurile se vor schimba în câţiva ani. S-ar putea să fie ultimul paradis pentru noi”, crede Wolfgang. Pârtia de schi, aerul ozonificat, moştenirea saşilor, umbra filozofului Constantin Noica, liniştea, schitul de la intrarea în staţiune, traseele montane din munţii Cindrelului. Sunt multe argumente pentru care turiştii ar putea alege destinaţia Păltiniş. Motivele pentru care mulţi nu urcă sau nu revin aici, sunt simple. Păltinişul nu se deschide oricărui vizitator amator de relaxare, snowboarding sau distracţie în club. E, deocamdată, un loc ascuns, dar fermecător pentru cei ce au răbdare cu o poveste veche de peste 100 de ani. La înălţime Păltinişul este cea mai înaltă staţiune din România, aflată la o altitudine de 1442 m, cu o temperatura medie anuală de +4 grade Celsius. Staţiunea a fost înfiinţată în 1894 la iniţiativa doctorului militar Julius Pildner şi a Societăţii Carpatine Ardelene a Turiştilor din Sibiu. 42 de pârtii? Scopul constituirii Asociaţiei de dezvoltare intercomunitară „Păltiniş – Cindrel” este cel de punere în aplicare a unui plan de dezvoltare a localităţii elaborat de Consiliul Judeţean Sibiu. Cu cei 120 de milioane de euro propuşi, ar putea fi amenajate drumuri, zone de acces la pârtii, parcări, instalaţii de cablu şi zăpadă artificială dar şi un număr de 42 de pârtii de schi pe 159 de hectare. În prezent, în Păltiniş există o singură pârtie de schi pe 4,3 hectare. Acasă la Noica Casa Noica din Păltiniş (vila nr. 12) a fost cumpărată de Fundaţia Humanitas-Aqua Forte în anul 2000. Ea este închisă publicului şi locuită doar ocazional de tinerii doctoranzi în filozofie, care pot permite accesul vizitatorilor. Alexandra Ion Cristea, Foto: Dragos Dumitru
Publicitate
