Marile speranţe

Atunci când pare că viaţa ne ia totul şi nu ne mai rămâ­ne nimic, undeva rămâne pentru cei dispuşi să vadă, speranţa. Nu putem trăi fără ea într-o viaţă în care suntem nevoiţi de atâtea ori să o luăm de la capăt, să ne definim şi să ne reconstruim. Fără sensul oferit de speranţă, disperarea ne ucide sufletele şi trupurile. Copii fiind ne construim mari speranţe şi apoi ne dedicăm întreaga viaţă ca să le îngropăm în teamă, nelinişte, dezamăgiri, ratări. Uităm ce ne-a dat curaj să visăm şi evităm să recunoaştem că cele mai sigure închisori sunt cele pe care ni le-am construit singuri. Toate lucrurile pe care ne temem să le încercăm, toate visele noastre neîmplinite, alcătuiesc o limitare a ceea ce suntem şi ce putem deveni. Teama şi neliniştea sunt cele care ne ucid speranţa şi ne împiedică să facem lucrurile care ne-ar aduce fericirea. Ne uităm marile speranţe care ne-au însufleţit pentru că, prinşi de existenţă, nu mai vedem că o mare parte din viaţa noastră este reprezentată de promisiunile faţă de noi înşine pe care nu le-am respectat. Noi! Nu ceilalţi, nu viaţa! Speranţa doar noi ne-o putem alunga din suflet. ªi totuşi renunţăm atât de uşor la ea de parcă ai spune că este ceva ce găseşti pe toate gar­durile sau de care te poţi lipsi. Este de datoria noastră, a fiecăruia dintre noi, să ne păstrăm vii speranţele şi visele şi să luptăm pentru ele cu răbdare şi hotărâre într-o viaţă care nu este uşoară, dar în care putem găsi fericirea. Nu avem hărţi care să ne ducă la destinaţie, dar avem comori în noi pe care ne putem baza: avem speranţa, şansa, intuiţia, curajul, perseverenţa şi plăcerea de a ne lăsa surprinşi. Nu avem reţete, nici certitudini, dar avem marile speranţe, credinţa în ele, în noi şi în farmecul vieţii aşa cum este ea şi iubirea. Important este să ne dăm voie să vedem aceasta. Care au fost, sunt şi vor rămâne marile voastre speranţe? Numai gânduri bune! Aveţi grijă de voi! Aniela MINU Psiholog clinician – Psihoterapeut http://anielaminu.blogspot.com