Interviu cu Mircea Risti, preşedintele Asociaţiei „Răniţii Revoluţiei din 22 decembrie 1989” Sibiu

,,Am început să plâng, mă gândeam că aveam acasă soţie, 3 copii, am zis de aici nu mai ies viu” Rep.: Cum aţi fost rănit în revoluţie? Mircea Risti: După ce am văzut şi auzit la televizor şi la radio am hotărât să plec cu nişte colegi din Valea Aurie, unde stăteam. Pe 21 decembrie am ieşit în stradă cu aceşti colegi. Ne-am deplasat spre centru, am ajuns în Piaţa 6 Martie, cum se numea atunci. Am văzut nişte mişcări ale Armatei. Ne-am deplasat în faţa sediului Miliţiei de atunci. Seara au început mişcările de stradă în faţa Miliţiei, au început să răstoarne maşinile, să le dea foc. Am zis să mergem acasă, să revenim dimineaţa, pe 22 decembrie. Atunci am coborât la secţia unde lucram, am plecat cu 4 colegi din secţie, am reuşit să mergem pe Calea Poplăcii, apoi pe centru, în Piaţa Revoluţiei, unde erau grupuri de la unitatea 1512 cu armament. Lucrurile au degenerat, lumea a început să strige tot felul de lozinci, era un aro al Miliţiei, pe care l-au răsturnat, şi i-au dat foc. Ne-am dus în faţa Poliţiei. Acolo un foarte mare grup de oameni s-a strâns la Unitatea Militară 1512. A fost scos un tab, un ofiţer de la unitate ne-a vorbit să ne liniştim. A venit domnul colonel maior Dragomir, care ne-a sugerat să mergem să manifestăm paşnic pe stadion. A început să se tragă la un moment dat din curtea Poliţiei, s-a iscat o ambuscadă, oamenii s-au călcat în picioare, unii au încercat să intre în scările de bloc. La un moment dat s-a oprit focul, iar s-au strâns în faţă şi au cerut să se formeze o echipă care să intre în arestul Poliţiei, pentru că, nu am amintit, pe 21 au fost oameni arestaţi. Un grup a plecat să verifice dacă mai sunt oameni în arest. Atunci au început să tragă şi cei de la 1512. Unii au fost răniţi prin împuşcare sau călcaţi în picioare. Eu am reuşit să intru într-o curte, m-am chitit lângă un coş de gunoi. Am avut norocul că nu am fost împuşcat, că se tragea chiar asupra caselor. Când am văzut situaţia am fugit pe Moscovei, m-am întâlnit cu tatăl meu, care a zis să plecăm acasă, că nu e de glumit. Eu am rămas. După 20 de minute a încetat focul. Am intrat în Miliţie împreună cu un coleg, Muşan Dorin şi cu un fotograf, cu nume de sas, să vedem dacă sunt răniţi, ofiţeri sau subofiţeri. La un moment dat am ajuns la ultimul etaj. Când să intrăm într-un birou a început să se tragă, birourile erau deschise, aşa că am văzut că se trage din taburi şi ne-am aruncat pe burtă. Am avut noroc cu o bordură, din care sărea cărămidă. Am stat într-un birou cel puţin o oră. Se trăgea de undeva de sus de pe un bloc, în pantă. Când să coborâm scările, am fost împuşcat în spate, aproape de coloană şi în picior. Nu am simţit nimic în momentele respective. Am căzut pe scări în jos. La picior mi-au rupt tendonul, în lateral s-a făcut o plagă destul de mare. Am reuşit să urc scările şi am intrat într-un birou. Am început să plâng, mă gândeam că aveam acasă soţie, 3 copii, am zis de aici nu mai ies viu. La ora 15:15 a încetat focul. Am auzit strigăte în interiorul clădirii, „care sunt răniţi să ridice mâinile!”, să nu se tragă în noi. Cred că erau de la Gărzile Patriotice şi civili. Au reuşit să mă bage la punctul de control de la poartă. A venit Salvarea, ne-au aruncat unul peste altul. M-am trezit a doua zi în salon. Lângă mine, pline paturile de răniţi. Rep.: Cât timp aţi fost spitalizat? M.R.: Am stat până în 2 ianuarie la Spitalul Public. Mi-au făcut ieşirea din spital, dar curios că piciorul dădea spre vişiniu-negru. M-au transferat la Bucureşti la Neurochirurgie. Medicul de acolo a zis „Ce medic aţi avut la Sibiu? A fost un măcelar?”. Mi-a ştrangulat toate venele. Am stat şi acolo până la sfârşitul lui februarie. Ulterior am venit la Sibiu şi am fost contactat să mă prezint la spital că au venit medici din străinătate care vroiau să vadă răniţii mai grav. Un doctor din Austria m-a programat pentru operaţie la Viena. După o săptămănă am fost anunţat că trebui să merg în Italia. Să mă prezint în data de 3 martie la Bucureşti. Acolo era şi Televiziunea Română care vroia să ne întrebe de situaţia în care ne aflăm. În Roma, salvările ne aşteptau. Am ajuns în Firenze, m-au operat la picior şi la spate. Am fost foarte bine îngrijit. Parcă eram într-o staţiune. Eram vizitat de români, de oameni din Italia pe care nu i-am cunoscut atunci. După 3 luni de zile ne-am întors în ţară. După o lună de zile am fost contactat pentru a merge în Italia pentru un control. De data asta mi-au spus că trebuie să merg la Napoli. Trebuia să merg de urgenţă la Bucureşti. A trecut un an de zile şi am primit un telefon pentru a mă prezenta de urgenţă la Bucureşti. Având în vedere situaţia rănii de la spate m-au trimis la Napoli. Spitalul respectiv nu ştia că noi venim. Ne-au invitat înăuntru. Ne-au pus pe nişte tărgi, cu bagajele. Două zile am dormit acolo pe coridor. Mai eram cu un coleg de la Sibiu, Florin Marin. A doua zi mi s-a extras cartuşul din spate. Am rămas cu sechele decât la piciorul drept, cu o paralizie la el, sunt în grad de invaliditate la ora actuală. Rep.: Povesteaţi că eraţi în sediul Poliţiei şi aţi fost împuşcat în spate. S-a dat un verdict oficial, s-a aflat cine a tras în voi? M.R.: Am fost tot chemat să dau declaraţii la Procuratură. Din partea acesteia s-a dat verdictul că au tras nişte civili. Acei civili au luat arma de la nişte soldaţi morţi în faţa blocului şi s-au urcat pe acoperiş. Asupra blocului s-a tras din UM1512, pentru că au văzut că trăgeau cu arma. Ulterior ni s-a spus că au fost nişte civili. Dar vroiam să ne spună clar persoanele. Rep.: Cine bănuiţi că a tras? M.R.: Am bănuit că au fost nişte colegi. Unul din ei este în Asociaţie, unul nu este. Dar nu pot să zic clar că ei ne-au împuşcat. După declaraţiile noastre, s-au consultat procurorii între ei, ne-au dus la faţa locului. Pe cei doi i-au pus unde au fost ei, pe noi unde am fost împuşcaţi. „Da, domnule”, au spus la un moment dat, „voi aţi tras asupra Poliţiei. Noi i-am văzut îmbrăcaţi în combinizoane negre”. Dar eu eram într-o geacă bej. Erau tot revoluţionari, Cotora Gheorghe şi Florin Marin. Acest Florin a fost cu mine şi în Napoli. Nu mai ştiam ce să cred. E curios, în hârtiile date din partea Procuraturii i-au băgat părţi vătămate. În declaraţiile Procuraturii scria clar că au împuşcat soldaţi. Pe ei i-au scos nevinovaţi. ªi acum beneficiază de drepturi. Rămânem impresionaţi în ziua de azi de ce nu sunt vinovaţi. Procurorii au fost la faţa locului, au văzut cine şi de unde au tras. După 20 de ani eu la fel zic: că ei sunt vinovaţi. Rep.: La ce v-aţi gândit în acele 30 de minute când eraţi rănit şi aţi rămas în sediul Poliţiei? Ce aţi simţit în acele momente? M.R.: Nici nu am mai crezut că o să ieşim vii de acolo. Aici ne e soarta, aici murim, am zis. Din picior curgea sângele ca la robinet. Foarte curios că acel fotograf a reuşit să iasă. Nu am reuşit să îl mai văd sau să îl contactez. Numai eu şi colegul am fost împuşcaţi. În acele momente au ştiut cei de la UM1512 că am intrat. Nu am intrat bine şi a început să se tragă. Un coleg, Manov a avut curajul să intre printre Gărzile Patriotice şi să vină să vadă ce am. „Lăsaţi armele jos!”, a spus, „Haideţi să-i scoatem că sunt răniţi!”. L-am mai văzut într-o fotografie din ziar, dar l-am întâlnit abia după 18 ani. Atunci am avut o conversaţie şi mi-a spus că are şi el fotografia, care este şi pe site-ul nostru. Aşa a fost soarta să ne întâlnim şi să povestim momentele de atunci. Călin Blaga