Pe urmele ciobanilor din Mărginime

De cum treci calea ferată din preajma gării din Sălişte, drumul de ţară pietruit, ce duce în satul Amnaş, desparte în două părţi egale o întinsă păşune acoperită de albul zăpezii şi presărată, din loc în loc, cu saivane, cu fânare şi cu stâne pentru hrana, munca şi odihna tihnită deopotrivă a ciobanilor, a turmelor de oi, a mieilor şi a câinilor de pază „puşi” stavilă în calea neoamenilor, a lupilor şi a urşilor agresivi şi mereu flămânzi. Fiind o noapte geroasă şi înstelată, de departe zărim cum din hornul sobei se prelinge peste stână fumul albicios al lemnelor aprinse. De cum intrăm în „camera-bucătărie” a familiei oierului-stăpân vedem cum pe plita încinsă mocneşte în ceaunul negricios ceva plăcut de adulmecat şi bun de gustat. Pare ceea ce şi este cu adevărat: o tocăniţă din carne de berbecuţ „dreasă” cu multă ceapă călită şi „lungită” cu câteva cupe în plus din jintiţa pusă, târziu în toamnă, la iernat. Gestul nemărturisit al bucătăresei este să îndestuleze pofta de bucate gustoase şi a musafirului, picat, pe nepusă masă, la cină. În tot acest timp din oala neagră de tuci cirul mămăligii stă să dea în foc. ,,Vor vedea ei DOMNII când n-om mai fi nici noi, ciobanii ardeleni” Sub cerul luminat de o mare şi rotundă lună continuă să fie tare frig, de vreme ce zăpada scârţâie armonios sub greaua povară a picioarelor ce-l poartă în lume, de atâta amar de vreme, pe omul chemat la cină de vrednica lui consăteancă şi soţie, Mimi. Aşa i-au spus de mică, bunii ei părinţi tilişcani. Cu numele ăsta a rămas şi acasă, şi la stână, şi în sat. E ciobăniţă încă din aceea prea de timpurie vreme! Apoi a ajuns de tinerică să fie soţia lui Nicolae Bunea, de care este tare mândră şi făloasă. Tot la fel şi de cei doi frumoşi copii ai lor: Cristina, studentă la Universitatea „Lucian Blaga” şi Niculiţă, elev la liceu. ªi tot la oraş. În Sibiu. Nici prin gând nu le-a trecut, şi asta cam de multă vreme, să-i facă crescători de oi şi gazde-stăpâne peste slugi şi stâne! Când ei nu vor mai fi în putere ca să-şi biruie bătrâneţile, răcelile şi reumatismele dureroase, vor pune „lăcatul” pe uşa stânei şi vor vinde, de-or avea cui, oile, câini, acareturile, pământurile de cultivat bucate şi de păşunat, de târlit şi de cosit, retrăgându-se în frumoasa şi bine-rânduita lor casă şi gospodărie din Tilişca. „Pentru că de prea multă vreme nimic nu mai merge ca lumea în ţara asta”, ne mărturiseşte ciobanul-stăpân de turme, omul care mereu are deschis, pe „Antena Satelor”, micul său aparat de radio-portabil. În plus, mai citeşte şi ziarul. „Nici oaia, nici mielul, nici cârlanul, nici lâna, nici telemeaua, brânza, caşul şi urda nu se mai vând cu folos. Cu toate că-s tot mai puţine şi mai scumpe. ªomerii şi salariaţii oraşelor o duc tot mai greu cu traiul zilnic. Sărăcia a pus stăpânire pe tot mai multe familii. Doar „descurcăreţii revoluţiei” n-au habar de nimic. Îmbogăţindu-se pe măsură ce ţara sărăceşte tot mai mult. Dările şi taxele de tot felul sunt tot mai multe şi grele. Iar „pretenţiile” pieţei europene nesfârşite. Cu toate că ,,păpica” oamenilor şi a animalelor îi tot mai puţină, tot mai scumpă şi mai greu de făcut. Ca să fie şi multă, şi ieftină, şi naturală şi ecologică, şi sănătoasă! Vor vedea ei DOMNII când n-om mai fi nici noi, ciobanii ardeleni. ªi români! Acum, dacă n-ai bani n-ai nici „apă curentă”, nici faianţă, nici gresie şi nici inoxuri la stână… Eu simt şi ştiu că am tot mai mulţi ani şi tot mai puţini bani…”, mărturiseşte Nicoale Bunea. Meseria de cioban se pierde Au hotărât, aşadar, să-şi facă copiii „domni la oraş”. Deşi ştie că nici acolo nu-i mare scofală. Este şi momentul când vrednicul cioban îşi aminteşte că a deprins meşteşugul mult îndrăgit de la părinţii lui şi că, băiet fiind, mai degrabă „prefera” un urecheat decât cearta bunului şi severului său tată, atunci când uneori mai greşea amestecul cheagului în laptele pus la prins. A crescut de mic la oi şi crede că, în familia lui, la el se va opri această meserie. La fel şi la socrii şi la celelalte neamuri apropiate. Iar acest fenomen este din ce în ce mai des întâlnit, vorbit şi petrecut printre oierii mărgineni. În vreme ce aceştia au fost şi mai sunt încă consideraţi ca fiind cei mai pricepuţi, din lume, în creşterea raselor de oi ţurcane pentru mulsul laptelui din care „meşteresc” renumita brânză telemea de Sibiu. Risipiţi pe pământurile de prea multă vreme uitate şi nemuncite, din ţinuturile transilvane, bănăţene, ialomiţene şi dobrogene, ciobanii Mărginimii încă mai stăpânesc mari şi numeroase turme. Chiar de mii şi mii de oi. ªi-au făcut şi pe acolo, pe unde au mers şi au zăbovit din drum printre străini, „case-palate” cu specificul de bogătaşi ai satelor natale. Au cumpărat păşuni şi câmpuri de arat şi de semănat cu grâu şi cucuruz. Întinse cât vezi cu ochii. Ce vor face cu averile lor, nici ei nu ştiu. Încă! Cert este, însă, că-i „trage-aţa” spre casele părinteşti, extinse şi modernizate. ªi astfel se reîntorc tot mai des. ªi tot mai mulţi. Sunt nelipsiţi din bisericile satelor lor la marile sărbători creştineşti de peste an. Dar şi la nunţi, botezuri, ca şi la tristele îngropăciuni şi parastase de pomenire a celor apropiaţi şi dragi, plecaţi la Domnul. Tot nelipsiţi sunt şi de la petrecerile tradiţionale. Ioan Vulcan – Agniţeanul