Suntem obisnuiti să avem un confort de bază – apa, lumina, încălzirea sunt facilităţi obţinute fără prea mare efort de către mulţi sibieni. Dincolo de zidurile caselor noastre călduţe, departe de străzile luminate pline de magazine, cu greu ne putem imagina că există oameni care trăiesc un pic diferit. Nu neapărat murdar sau necinstit ci pur şi simplu fără a avea acces la lucrurile de bază, necesare traiului zilnic. S-a vorbit mult despre situaţia rromilor din diferite localităţi din România. Despre felul în care îşi duc viaţa o parte dintre ei – în întuneric, frig şi mizerie. Fără a avea locuri de muncă, unii cerşesc, alţii trăiesc din alocaţiile copiilor sau din ajutorul social. Situaţia sibienilor care trăiesc pe Hula lui Boldi din Ocna Sibiului nu e foarte diferită. Lăsând la o parte părerile pro şi contra, realitatea e dură iar copiii care colindă flămânzi şi murdari aceste uliţe din vârf de deal dau chip acestei mult disputate probleme sociale. Ultima din bordei În centrul Ocnei nu e nimeni care să nu cunoască strada Alămorului şi povestea ţiganilor care trăiesc de mulţi ani aici. Întrebăm la întâmplare şi suntem puşi faţă în faţă cu Elena Vitan, una dintre locatarii de pe hulă. „Sunt ultima care trăiesc în bordei, vai de capul meu”, ne spune tânguitoare femeia care se oferă să ne însoţească. Spui bordei dar nu te aştepţi la o cămăruţă săpată în dealul de lut, în intrarea căreia au fost improvizate o uşă şi un toc de fereastră cu geamuri de celofan. Înăuntru, ordine deplină şi multe icoane. „ Îmi place să mă rog, merg şi la bisercă, uneori mai cerşesc. Dar ce să fac, dacă mi-e foame”, spune Elena (foto) care e poreclită Erika pentru că ştie ungureşte. Femeia are 40 de ani şi 5 copii – toţi trimişi în plasament. Primeşte ajutor social pentru care merge la „prestaţie” – curăţând aleile şi parcurile din centrul oraşului. E harnică, nu pierde nicio zi. „Mai vin copiii cei mari pe la mine, se opresc însă în stradă şi îmi zic <>”, spune Erika în timp ce priveşte la malul de pământ galben de pe deal. Chirie pe lut Erika a avut o casă adevărată care a ars din temelii de la o lumânare aprinsă. Tot astfel îşi luminează şi astăzi bordeiul. „Am fost nevoită să mă mut aici în spate, că eram sub cerul liber. Stau cu bărbatul meu dar el nu e prea de treabă. Trece prin centru şi se uită la mine cum muncesc”, spune femeia. Mulţi ocneni de pe strada Alămorului au locuit în bordeie. Cei care nu le aveau în „proprietate” plăteau bani buni pentru chirie. Astăzi şi-au ridicat însă case, mai din pământ, mai din cărămizi, întemeindu-şi gospodării complete. Au uitat de viaţa din întuneric şi au transformat despicăturile din deal în cămări pentru murături sau depozite de unelte. Unii mai săraci spun că cei bogaţi şi-au făcut banii cerşind prin străinătate, dar cine mai stă acum să numere monedele puse în palmele ţiganilor de peste graniţe. Vecin cu iepurii „Am stat 2 ani în bordeiul Erikăi, cu copii mici. Socrii mei au plecat însă în Spania şi am rămas în locul lor”, ne spune Maria, vecina, care locuieşte într-o căsuţă mică, făcută în pământ, dar cochetă cu bucătărie complet utilată şi mobilată. Femeia în vârstă de 32 de ani s-a născut pe hulă, s-a îndrăgostit pe strada din faţa vechilor bordeie şi şi-a întemeiat o familie aici. „Îmi spuneau fata de pe deal, că părinţii mei locuiau mai sus. Suntem originari din Mag, făceam măturoaie”, spune Maria zâmbind. Deşi făcea şi ea „prestaţie” în folosul comunităţii până nu demult, Maria a renunţat de curând la ajutorul social pentru că, spune ea, e mai important să îşi ţină copiii la şcoală, curaţi şi cu temele făcute. Ea apreciază şi acum adăpostul oferit de grota de sub deal, pe care îl consideră o adevărată casă. Trecând înapoi în curtea inexistentă a Erikei, ne uităm îndelung împreună cu aceasta la iepurii dolofani ai familiei de alături, închişi într-o cuşcă, lângă gard. „Nu-mi trebuie mie d-ăştia, să fiu liniştită în treaba mea. O cană de supă mai bine”, spune locatara ultimului bordei de pe hulă. Un puzzle incomplet În faţa curţii sale mari, în interiorul căreia se ridcă acoperişul unei case, nea’Ioan meştereşte de zor la ţigle. Întrebat de bordeie, ne spune că asta a fost demult şi se oferă să ne însoţească să vedem cu adevărat sărăcie. Nu departe de sfârşitul străzii, cotind la dreapta, se găsesc două locuinţe improvizate în mijlocul câmpului. În faţa fiecăreia mai mulţi copii se bucură de soarele dimineţii – unii aşezaţi pe o plapumă murdară, alţii ghemuiţi în jurul unei copăi întoarse cu fundul în sus. Un puzzle – cu Alba ca Zăpada – asta meşteresc cei din urmă de zor, foarte concentraţi. Pitici, flori, castele în depărtare, zâmbete feerice şi chipuri luminoase – toate se găsesc pe bucăţelele de carton întinse pe jos. Ne oferim să îi ajutăm să completeze imaginea dar câteva piese lipsesc. „Cred că mai am vre-unele prin casă”, ne spune una dintre fetiţe tunsă periuţă ca şi surioara ei în timp ce aleargă să le aducă. În mulţimea de pături, haine, cutii şi ambalaje dar mai ales în mizeria cruntă care domneşte înăuntru, cu siguranţă nu va mai găsi nimic. Uliţa copiilor Chiar dacă mulţi rromi de pe strada Alămorului s-au mutat din bordeie la casă, unii dintre ei continuă să se chinuie să supravieţuiască de la o zi la alta. La fel ca şi cei, mai puţin norocoşi care nu au încă locuinţe adevărate. Cu tot ajutorul primit sau munca depusă, problema lor însă e departe de a fi rezolvată. Indiferent de caracterele părinţilor lor, de felul în care îşi cheltuiesc aceştia banii existenţi sau nu, copiii care umblă pe stradă astăzi vor avea şi ei nevoie într-o bună zi de un acoperiş deasupra capului. Alexandra Ion Cristea
