Nimicul în artă, de la Fildes la FLUXUS (II)

Opinia lui Curtean „Cred că mi-am găsit o încadrare în societate: să fiu incomod.” (Constantin Noica) În numărul trecut, am văzut cum scaunele pictate de van Gogh, inspirate de Samuel Luke Fildes, sugerează prezenţa unei persoane prin absenţa sa şi cum artiştii de acum un secol şi ceva expuneau rame fără tablouri, încercând să sondeze golul. De atunci până astăzi, lista e lungă – de la ramele goale pictate de suprarealistul Magritte, la cele de mai târziu ale lui Robert Filliou sau „Porţile spre nimic” ale lui Mathias Goeritz, de la pătratul alb pe fond alb al lui Kazimir Malevici la pătratele albe ale lui Roger Raveel, sculptura invizibilă a lui Andy Warhol sau cutiile pe care scrie „NIMIC” ale lui Stefan Brueggemann. Publicul, pus în faţa acestor lucruri, întotdeauna se întreabă „Unde e frumuseţea?”. Aceşti artişti au vrut să pună sub semnul întrebării tiparele frumuseţii cu care omenirea era şi mai este încă obişnuită. Au considerat că ideea frumuseţii acceptată de societate nu e altceva decât un văl de fum care îndepărtează omul de esenţa lucrurilor. Tocmai de această esenţă au vrut să se apropie, reprezentând nu forma „frumoasă”, ci forma însăşi, în simplitatea ei de a exista. Nu poate fi vorba despre gol sau nimic. Tot timpul există ceva în acele rame „goale” – textura şi culoarea peretelui, care merită atenţie prin simplul fapt că există. „Nu e enervant să fii acolo unde eşti. E enervant doar să te gândeşti că ai vrea să fii în altă parte”, spunea compozitorul John Cage, în anii ’50, în celebra lui „Prelegere despre nimic”. Nu e revoltător să te uiţi la un perete alb, pare revoltător doar dacă te aştepţi la altceva. E un joc al minţii şi al prejudecăţilor. Pe lângă manuscrisul cu lucrarea 4’33” a lui Cage, la expoziţia retrospectivă a grupării artistice neo-dadaiste FLUXUS (1962-1994) de la Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Brukenthal, se află printre lucrările expuse câteva care merg pe aceeaşi idee a „golului”. Artistul maghiar Endre Tót face autostopul ţinând în mână un carton cu inscripţia „NICăIERI”. Lucrarea face parte din ciclul fotografic „Speranţe în nimic”, în care artistul, mergând printre oameni, afişează inscripţia „NU CAUT PE NIMENI” sau „NU FAC NIMIC”, în timp ce stă pe o bancă. Însă, lucrarea care exprimă cel mai bine paradoxul „golului plin” e „Cutia cu nori” a lui Geoffrey Hendricks şi se află doar în catalogul expoziţiei. O cutie goală, pe interiorul căreia e pictat cerul cu nori, semn că golul aparent poate să conţină absolutul. Despre alte faţete ale avangardei, prezente în expoziţie, citiţi în numărul viitor. Mihai Curtean