Satul în care nu mai locuieşte nimeni

Odată plin de viaţă, satul Mighindoala, aparţinând de comuna ªeica Mare, a rămas acum doar o poveste frumoasă în sufletele oamenilor care au învăţat să trăiască, să râdă şi să iubească în inima unui loc sălbatic, de o frumuseţe copleşitoare. Ramona Găină Până la Mighindoala urci greu, prin pădure sălbatică, cu căruţa sau, în timpuri moderne, cu o maşină îndrăzneaţă de teren. În satul care număra odată aproximativ 200 de locuitori şi care avea două şcoli şi două biserici, săsească şi românească, nu mai locuieşte acum nimeni. „Satul nostru, maică, a fost ca o dumbravă, aşa era de frumos cât am fost eu fetişcană”. Pe chipul Eugeniei Stoia, acum în vârstă de 70 de ani, curg zâmbete şi amintiri dintr-un timp în care inima pădurii era plină de oameni frumoşi şi veseli, împărţind aceeaşi bucurie curată şi simplă, în jurul unei plăci de patefon. „Era plin de verdeaţă satul nostru, cu oameni buni, cuminţi, n-am ştiut de răutate, de boli. Era o familie vizavi care nu avea copii şi făceau clacă vara, adunau fete, feciori, făceau lichie în cuptor, cozonaci, pâine de casă, tăiau găini, aduceau diplaşi cu chitară. Erau două familii, în tot satul, care aveau patefon…”, rememorează femeia, zâmbind. Eugenia Stoia s-a născut în Mighindoala, a mers la şcoală, s-a căsătorit acolo „cu un vecin, a doua casă”, şi a plecat din sat la 20 de ani, pentru că şcoala se desfiinţase, a venit colectivizarea, şi atunci familia s-a mutat la ªeica. Dragostea pentru loc şi oameni o păstrează însă în suflet, cât timp mai are de trăit. Nuntă cu alai, pe tărâm de poveste Până nu demult, Emilia Popenţa a fost ultimul locatar al Mighindoalei. Un accident a silit-o însă să se mute la ªeica, la copii. „Satul ăla a fost cu doi locuitori, şi acum nu mai stă nimeni, nu-l mai pune pe picioare nimeni”, oftează femeia, cu gândul la anii plini de poveşti din satul viu, în care uliţa îngustă vuia de chiote vesele de copii. „Pe timpuri era şi primărie, şi primar. M-am măritat la 16 ani, acolo am avut nunta. Am făcut în casă, două zile a ţinut, şi au venit neamuri de pe toate satele. Am făcut masă mare, cu diplaşi (cântăreţi de etnie rromă, cu viori, n.r.), am primit şi bani, dar şi cadouri, cum se dădeau atunci – miel, purcel, pături, oale, materiale de şorţuri, de bluze”, rememorează femeia, acum în vârstă de 74 de ani. Cooperativa, locul unde gustai un „jinars” bun, pe datorie Ion Floca are 68 de ani, şi a stat primii 35 de ani din viaţă în satul din inima muntelui. De lângă cazanul în care învârte cu grijă mâncarea pentru animale, se întoarce zâmbind în timp, în curtea cooperativei din sat. „Era un sat frumos, foarte frumos, cu verdeaţă pe la porţi, era o bucurie să ieşi pe drum, duminica. La cooperativă beau bărbaţii jinars pe cont, la Rudi, plăteau când vedeau banii pe lapte”, povesteşte bărbatul. În Mighindoala a mers la şcoală, i-au venit pe lume toate cele patru fete şi i-a rămas pentru totdeauna o parte din suflet. „Mi-i dor, acum când am poftă mă mai duc. Acum e pădure tot, nu mai e cale, nu mai e nimic, unde a fost casă e pământ şi curpeni”, spune bărbatul, cu amărăciune. Satul unde englezii s-au îndrăgostit de capre şi de mâncarea românească Primarul din ªeica Mare, Nicolae ªuşa, spune că satul s-a depopulat în primul rând din cauza poziţiei geografice. „Fiind situat între dealuri, accesul e destul de dificil, chiar dacă e un peisaj extraordinar, în condiţiile astea s-a depopulat. Valul masiv a fost cu colectivizarea şi înainte de 1989, cu plecarea tinerilor, cu părinţii, spre oraşe. Acum, nu mai avem niciun locuitor la Mighindoala”, spune primarul, care îşi aminteşte zâmbind de un grup de englezi, veniţi în vizită în ªeica şi îndrăgostiţi iremediabil de sat. Cei 20 de tineri din Chard, localitate înfrăţită cu ªeica, au mers în Mighindoala „cu căruţa şi cu căţei după căruţă”, iar odată ajunşi s-au îndrăgostit de loc, de mâncarea românească pregătită în ceaun, pe foc de lemne, şi de caprele din gospodăria Emiliei Popenţa. „Sunt foarte multe poveşti frumoase de acolo, din Mighindoala, se spun la petreceri, la întâlniri, la gura sobei iarna, şi le spun oamenii cu oarecare părere de rău, că nu mai sunt acolo, să-şi trăiască viaţa”, încheie primarul.