Un prieten întreba astăzi ce este politica. Mai bine zis, cerea completarea propoziţiei „Politica este…”
Dacă stau strâmb şi judec drept. înţeleg că politica este de fapt doar ipocrizie. Ipocrizie în ceea ce priveşte viaţa şi rolul de cetăţean decent pe care îl jucăm în societate.
Analizându-mi copilăria comunistă, am remarcat că în acel peisaj oribil al griului proletar exista o coeziune, o empatie, astăzi un sentiment ameninţat cu extincţia. În mizeria, frigul şi turnătoria de dinainte de 1989, oamenii nu deveniseră atât de individualişti, atât de insulari cum sunt astăzi. Nu îmi doresc sub nici o formă ca „voinţa comunităţii” să strivească libertatea individuală. Însă dreptul de a fi şi de a simți cum vreau, a crede în fiinţe invizibile sau în karaoke, nu exclude empatia. Societatea românească de azi pare a fi o zonă rezidenţială de parcare a eului, doar scena de teatru pe care ne jucăm rolul. Rolul nu e „eul”, ci doar conformare, talent şi ipocrizie permanentă.
Cum altfel poţi supravieţui într-o societate în care bătrânii şi copiii sunt mâncaţi de câini pe stradă, în care oameni mor degeraţi de ger iarna şi bunici cu părul alb sortează gunoaiele vegetale din pieţe pentru a face rost de un început de supă?
Îţi contruieşti o oază, un tărâm de fericire care se opreşte la uşă. Garda e ţinută sus până treci pragul şi îţi intri în rol, profesor plictisit gata să bărbiereşti idei îndrăzneţe, şofer de taxi „la curent” mereu cu bârfa cotidiană şi „mersul lucrurilor”. Trecem pe lângă cerşetori şi scormonitori în gunoaie ca şi cum ar fi invizibili, comentăm seriale de televiziune şi ignorăm dramele de lângă noi. Jucăm un rol de plictisit, blazat, aspiraţional înalt, dincolo de ce e lângă noi. Şi ne refugiem din nou în „oaza de linişte” în şort şi maieu, râdem cu poftă la bancuri sexiste despre unguri şi blonde, ne scărpinăm, râgâim, căci am lăsat masca deoparte.
Ce facem dacă refugiul personal se duce dracului? Dacă nu vedem cărămizile de lut mâncate de apă şi vreme? Dacă falsa siguranţă şi mentalitatea de submarin ne subminează fiinţa, umanitatea şi eul? Ieşim în piaţa publică fără mască?
Dincolo de măştile onctuoase, dincolo de fler şi aroganţă afişată, oare cât eşec personal şi frustrări stau pitite? Câtă durere stă în suflet când nu poţi urla sincer, să spui: da, mă doare, şi mă doare atât de mult că îmi vine să îmi iau câmpii, să plec dracului să mă ascund într-o gaură de munte şi să uit, să scap şi să trimit la naiba toate iluziile. Pentru că măştile la un moment dat se frâng şi ard ca fluturii la flacăra lumânării. Ipocrizia te poate ascunde, dar nu te salvează. Nu îţi aduce nici liniştea şi nici bucuria de a fi liber. E doar o mască tristă, o mină de clovn fără zâmbet.
Curajul e să îţi priveşti destinul în faţă şi să îţi asumi deciziile cu cele mai dureroase consecinţe. Să strângi din pumni, să înghiţi furia şi să mergi mai departe. Durerea ne umanizează. Fericirea e doar un slogan fals, bun de vândut cu doi lei speranţă. E ca şi cum îţi cauţi calea în ceaţa deasă, băgându-ţi degetele în ochi să cauţi drumul.
