Nu foarte mulți sibieni știu de Iulian Bisericaru. Și aceasta pentru că talentul său, absolut spectaculos, a trecut în acea zonă de creație în care picturile sale s-au instalat confortabil în preocupările colecționarilor de artă, ale celor care chiar știu să descifreze construcția unui mesaj puternic, personal. Un tânăr „dedicat exclusiv picturiiˮ (cum îl ipostazia Marie Maertens), de nici 35 de ani, cu un palmares impresionant, ale cărui picturi sunt apreciate și valorificate în marile galerii de gen ale lumii.
De la inspirație la vocație
L-am căutat pe Iulian în tihna și reflecția incipientă a picturilor sale, adică în atelierul de lucru. O cămăruță plină de suflet și nuanță, dintr-un apartament sibian ce nu trădează nimic din construcția de culoare pe care o găzduiește vremelnic undeva, pe la etajul 3. E un sentiment particular să te lași compleșit de vegetație luxuriantă, primară, compoziții figurative (dintr-o lume pe cât de reală, pe atât de imaginară), care ți se furișează în priviri de pe fiecare perete în parte. Și multe vopseluri, suprafețe de pânză ce așteaptă să prindă viață și să se destăinuie în frământările celor ce își vor face vreme să se oprească fie și pentru o clipă în preajma lor.
L-am întrebat pe Iulian Bisericaru cum a ajuns la pictură. „Povestea e una clasică. Eram, cred, în clasa a III-a, când am câştigat un concurs la şcoala din cartier, în Vasile Aron, destul de bine pus la punct pentru mijlocul anilor 90. Acela a fost un moment extrem de încurajator pentru mine. Evident că nu a fost doar un concurs gen: faceţi o pictură şi veţi primi nişte premii, ci a fost, de fapt, un festival de vreo două săptămâni, al şcolii, cu mai multe discipline, între care şi pictura. Şi au fost vreo trei faze de selecţie, în care doar câţiva elevi au ajuns la final. Ei bine, am câştigat acel premiu şi unul dintre învăţătorii implicaţi în organizarea acestui concurs a luat legătura cu mama şi i-a spus: Copilul e talentat şi ar fi păcat să nu se ducă la Liceul de Artă din clasa a V-a. Pentru că din clasa a V-a, ca şi în cazul în care studiezi un instrument, se începe cu desenul. Mama s-a interesat şi clasa a V-a am început-o la Liceul de Artă. Ştiam că e un sacrificiu, pentru vremurile acelea, în care părinţii nu dispuneau de maşină. Veneam din Vasile Aron. M-a maturizat un pic perioada aceea.ˮ
Cum să îți găsești propria cale
Urmează Liceul de Artă și câștigă, în clasa a X-a (în 2005), olimpiada pe țară la pictură. Doi ani mai târziu are loc prima expoziție de grup oficială din afara liceului, intitulată „Omulˮ, la X Future Gallery în Sibiu. E student, masterand și apoi doctorand la Cluj, unde se integrează și se revendică, apoi, din ceea ce generic e numită și recunoscută ca fiind „Școala de pictură de la Clujˮ. E și motivul pentru care îi va fi greu să se desprindă de atare influențe, mărci ale acestei școli. Pentru că, ne spune Iulian: „Atunci când creşti într-o şcoală bună de pictură, îţi e greu să te desprinzi şi să mergi pe drumul tău, să laşi anumite influenţe, care sunt foarte bune, să te mai domine, cum e culoarea, în cazul meu, poate şi contrastele de închis-deschis, chestii tehnice, de fineţe. În momentul în care cineva cunoaşte şcoala de la Cluj şi vede lucrările mele, îşi dă seama că am ceva de acoloˮ. Și totuși, cum a reușit artistul să se individualizeze? Fiindcă picturile sale chiar sunt definite, de criticii din zona artei, cu constante personale, identificabile în plan estetic. „Întrebarea aceasta are foarte multe valenţe, mai ales pentru un artist care vine din Cluj sau s-a şcolit în Cluj. Din fericire, eu am reuşit să fac şi masterul şi doctoratul la Cluj. Şi am stat 8 ani de zile în atelier, şi aceşti 8 ani mi-au fost suficienţi ca, în influenţele care mă înconjurau, totuşi să îmi găsesc stilul şi ritmul meu. Cred că au fost mai multe ingrediente. Important e să citeşti mult, important e să încerci să fii o fire destul de obiectivă şi critică, autocritică, să vezi unde te afli, unde te plasezi şi cât de mult ar trebui să faci să fie cât mai bine pentru tine ceea ce faci. Şi cred că e important şi grupul de artişti în care tu te învârţi în anumite perioade ale vieţii. Şi genul acela de discuţii care nu sunt poate super filosofice, dar te ajută la un moment dat să îţi mai deschidă şi alte perspective, să vezi unde eşti tu şi ce ar trebui să faci. Pentru mine, de exemplu, un moment foarte important a fost vizita la Documenta 13 din Kassel. Tema ediției a fost Collapse and Recovery, o temă legată de ecologie, nu foarte întâlnită în acea vreme, 2012, în arta contemporană, iar în România percepută că o modă impusă de corporații și o paradigmă a artei din materiale reciclabile. Am câştigat un concurs, prin facultate, şi premiu a fost această vizită. Or ceea ce omul lasă ca impact în mediul înconjurător e firul meu roşu, pe care îl găsiţi în lucrările mele sub o formă sau alta. Mi-am dat seama că drumul pe care eu am început să merg undeva e unul bun, văzând că şi Documenta 13 merge tot în direcţia asta. Nu era vorba de pictură acolo, dar a fost cumva o confirmare. Şi mi-am ales un proiect de genul acesta pentru doctorat. Şi de atunci cam toate temele lucrărilor mele au mers în direcţia asta.ˮ
E foarte important să fii sincer
În 2012 are loc și prima expoziție personală, Asphyxia, la Cluj. Îi urmează alte și alte expoziții (București, Sibiu, Timișoara, Roma, Moscova, Lisabona, New York, Leipzig, Paris etc.). Beneficiază de rezidențe sau vizite de documentare la Aschersleben (Germania), Paris (Franța), Pantelleria (Italia), Manhattan și Queens (America). Lucrările sale încep să fie cunoscute în tot mai multe părți ale lumii.
Care e rețeta reușitei în pictură? „Sunt o mulţime de ingrediente atunci când creezi, ne spune Iulian. Contextul în care ai trăit şi ai crescut, şcoala pe care ai urmat-o, grupul de artişti cu care ţii legătura, modul în care tu te documentezi. Şi, evident, relaţia cu curatorul, relaţia cu o galerie care te susţine şi te ajutăˮ. Am fost curios să știu cum își alege subiectele. „E foarte greu să vină spre tine un subiect. Cred că e nevoie să călătoreşti, să pleci. Am avut şansa să merg în câteva rezidenţe, în 2017, în 2019, unde am stat mai mult. Şi întotdeauna am încercat să mă las influenţat de ceea ce pe mine mă înconjoară. Fiecare ar trebui să îşi ştie locul. Locul meu e să stau, să studiez, să mă documentez, ca să am inspiraţie.ˮ
Care sunt liniile de forță ale unei lucrări reușite? „Cred că o lucrare neaparat trebuie să transmită un mesaj, mai mult decât o emoţie, e de părere Iulian. Cineva spunea că tot ce transmite o emoţie este artă. Cred că tu, ca artist, trebuie să îţi înţelegi puţin rolul tău în societate. Chiar dacă lucrezi într-un mediu mai elitist poate, în arta contemporană sau nu, miza e să ai un mesaj de transmis, înaintea mizei estetice. În primul rând cred că e bine să ai un statement care să provoace, care să ridice nişte întrebări. E o iluzie ca tu, ca artist, să schimbi lumea prin mesajele pe care le transmiţi. Tu doar trebuie să ridici nişte întrebări prin lucrările pe care le faci. În cazul meu, aceste întrebări sunt legate de ecologie, despre cum ne comportăm noi cu natura, cum intervenim noi în natură, până la urmă. Un alt aspect e acela că, prin arta ta, e foarte important să fii sincer. Şi când spun sincer, mă refer şi la ce elemente foloseşti în lucrarea ta, că nu sunt găselniţe luate de la unul sau de la altul, ci e doar ceea e tu ai descoperit prin schiţele pe care le-ai făcut, prin ce ai văzut, prin ce ai fotografiat, prin ce ai vizitat. Acesta reprezintă un element de sinceritate pe care tu îl transpui în pânză. Şi mai e şi acea plăcere de a lucra. Faptul că eşti entuziasmat că lucrezi e un indicator ce te face să simţi că lucrarea începe să arată bine.ˮ
Iulian pictează de regulă pe lumină naturală. Se rupe de familie, de telefon, de orice altă responsabilitate adiacentă, și lucrează în neștire: „Uneori am un ritm de lucru de câteva ore încontinuu, din care nu mai vrei să te opreşti. Îţi dai seama că eşti obosit, că te dor picioarele, dar există o ardere interioară care te face să continui lucrarea. Şi atunci există conexiunea aceea între tine şi pânză. Oricât de pragmatic ai vrea să fii ca artist, la un moment dat ea se produce şi e bine atunci să nu te opreşti. E bine să fii tu, în anumite etape ale lucrăriiˮ.
Care e tipologia cumpărătorilor creațiilor lui Iulian? „Cumpărătorii sunt cunoscători destul de fini ai artei contemporane. Colecţionari de artă, care fie cumpără de plăcere, pentru că le place lucrarea şi simt ceva în relaţionarea cu ea, dar sunt şi colecţionari care cumpără pentru că vor să te susţină pe tine ca artist, cumpără ca o investiţie în tine şi în acea lucrare, văd în tine că ai un potenţial şi poţi să ai un parcurs, dar în majoritatea cazurilor ele ajung în casele colecţionarilor. În general, colecţionarii sunt oameni educaţi în artă.ˮ
Iulian Bisericaru e un nume pe care e bine să îl reținem. El continuă să picteze, să studieze, să elaboreze, să expună lucrări. Ingrediente, după cum spuneam, care fac diferența între acum și va urma…
