– interviu cu maestrul Ovidiu Lipan Țăndărică –
E considerat cel mai mare baterist român al tuturor timpurilor, care a sedus și uimit de fiecare dată cu talentul său inconfundabil. A cântat pe marile scene ale lumii, alături de nume sonore din industria de gen. Un om luminos, cu o energie fantastică, pe care știe nu doar să o conserve rostuitor, ci mai ales cu care reușește să îi ”contamineze” și pe cei care intră în confluență cu el.
Pe Ovidiul Lipan Țăndărică l-am reîntâlnit nu cu multă vreme în urmă la Apoldu de Sus (Sibiu). Venise pentru un eveniment acolo și, cu câteva ceasuri înainte de spectacol, și-a găsit răgaz de o poveste. Ovidiu Lipan Țăndărică, în exclusivitate pentru Sibiu 100%.
Încărcătura ”spațiului liber”
Aș vrea să îl surprind puțin pe Ovidiu Lipan Țăndărică în ipostaza de proaspăt bunic. Așa-i că-i fain?
E o întrebare care încă mă surprinde, da… Încerc să fiu aproape în ceea ce privește senzația aceasta de bunic, dar încă nu am procesat toate aceste elemente.
Sunteți mereu pe drumuri, cu o mulțime de spectacole, evenimente, dintr-o parte într-alta a țării șoi dincolo de hotarele ei. De unde această debordantă energie?
Eu am mereu o energie și o formă de continuitate care mă trimite în continuu în viitor. Multe din evenimentele care s-au întâmplat în viața mea au însemnat pentru mine o bază. Dar tot timpul sunt cu un pas înainte. Nu știu ce mă împinge să mă încarc cu energia ”spațiului liber”, să mă echilibrez energetic de fiecare dată cu sinele meu și să am posibilitatea să privesc lumea dintr-un punct de vedere personal. Suntem mereu bulversați de toate știrile, de acea fericirea care ni se propune în tot ce înseamnă promovare de frumusețe, de modă, de noua formă de muzică. Fericirea aceasta însă îți induce o formă superficială; e o bulă în care trăim în momentul acesta cu toții, nerealizând că nu are fundament. Este indusă și este pentru a face comerț. Adică mamona a câștigat.
E o lume suferindă, cea pe care o identificați ca habitat al nostru comun?
Suntem într-o perioadă a omenirii în care, într-adevăr, s-au creat diferite elemente pentru a ne simți bine, pentru a ne ajutora în lucrul, dar în esență noi suntem suferinzi. Suferim de lipsă de iubire, suferim de lipsă de umanitate, de lipsa căldurii dintre oameni, de socializare, de forma aceea de respect care te readuce în esența a ceea ce înseamnă a fi om, a fi cu ochii deschiși prin lume și de a te bucura cu sufletul și spiritul. Trăim într-o formă în care suntem adăpați cumva cu tot ceea ce înseamnă informație și cu bucuria aceasta indusă, care este de o falsitate totală. De aceea și căderea este cu atât mai grea. Oamenii nu se mai regăsesc, nu se mai cunosc pe sine, nu mai au un moment de meditație, de a se întâlni cu Divinitatea, de a gândi câteva minute măcar pe zi la Dumnezeu. Totul este o alergătură, goană după a realiza ceva, rămânând într-un final fără valoare și fără esență.
Cum reușiți să vă feriți de aceste maladii?
Încărcătura ”spațiului liber”. Trăiesc foarte mult afară, conectat la natură, încerc să îmi golesc mintea de fiecare dată. Pentru că toate aceste intruziuni ți se induc subliminal și ele răbufnesc la un moment dat în niște stări inexplicabile. De aceea foarte multă lume e cu depresie. Am spus de fiecare dată și o repet: eu Îl las pe Dumnezeu să lucreze. Soluția e să îți lași timp, să ai răbdare. Numai cu răbdare ai și așezare, care este binecuvântare. Și să Îl lași pe Dumnezeu să lucreze. Ți-ai propus un proiect, poți sta și în cap: dacă nu e binecuvântat de Dumnezeu, nu iese! Și cu atât mai mult te îndârjești, te întristezi, ajungi la suferința aceasta lumească. Eu dăruiesc foarte multă energie. Și sigur că mă și încarc în acele momente. Pentru că e și nici nu știi când ți se întoarce o vorbă bună, pe care ai dat-o cândva și ai creat un filon energetic pozititv.
Sunteți un spirit mereu liber. Care sunt principiile de nenegociat pentru dvoastră?
Din nefericire, capitalismul și democrația s-au înțeles greșit. Sunt două paralele, există una agriming: cine ia primul floarea depe masă, ăla trebuie respectat. Din păcate, oamenii își dau la geoale, se distrug, floarea aceea se strică, nu ajunge nici la unul, nici la altul și trăim într-o confuzie totală. Trebuie să dăruiești, în primul rând. Eu sunt și un multiculti. Îmi plac diferențele acestea de cultură. Care s-au întrepătruns în timp. Trăiesc în România 18 etnii, vezi Moldova, Dobrogea, chiar și Banat. Sigur, e plăcut când toate acestea se întâlnesc și creează o stare plăcută. Asta ne lipsește nouă, tuturora, o unitate românească ce să creeze iarăși o anumită bunăstare. Bunăstarea și fericirea nu e neapărat să ai mulți bani. Iar confortul acesta care ți se oferă strălucit, în profunzime e o goliciune. Să fii fericit cu tine și să poți să stai cu tine, să poți să creezi filonul acesta spiritual care să te încarce energetic, este cheia. Să îți vină idei noi, să trăiești efectiv, să ai o stare de spirit cât mai puternică și, zic eu, cât mai reală de a fi om. Mintea îți joacă de foarte multe ori farse din cauza inducerii acesteia, tot timpul să interacționezi cu tot felul de fake-uri care te bulversează. Lumea nu mai știe care este adevărul, în ce direcție să meargă. Am ajuns la o stare limnitativă, nu mai știm cum stăm, ce se întâmplă și ce să alegem. Șiu cred că asta s-a dorit cu globalizarea. Dar acesta este, pe undeva, un sindrom al evoluției. Noi trebuie să Îl lăsăm pe Dumnezeu să lucreze și să ne regăsim pe noi înșine. Acolo e esența.
Muzica este Dumnezeu, în primul rând
Într-o lume de genul acesta, haotică în dinamica ei, cum credeți că ajunge mesajul dvoastră către oameni?
Merg cu ochii deschiși prin lume și mă încarc cu tot ce înseamnă identitate, spiritualitate, obiceiuri, datini românești. Am foarte multe proiecte, cu multe elemente interculturale care, într-adevăr, au o esență românească și reprezintă un fior și o energie de care Occidentul are nevoie. Noi venim cu averea noastră spre Occident, cu ce avem noi aici, doar că trebuie pus în valoare. Nu se investește în cultură, în educație. Ruralul este ținut parcă într-o anumită boare, nu cumva să primească prea multă informație. Trăim în mod cert în două lumi: România secolului XXI și România, cumva, a Evului Mediu. Și poate că discrepanța aceasta face ca mulți dintre noi să sufere, pentru că nu suntem unitari. Nu avem o linie de continuitate cumva și să sperăm la ceva care, într-adevăr, să fie palpabil.
Ce este muzica?
Muzica este primul pas. Muzica este Dumnezeu, în primul rând. Este transmitere, este emoție. Ca și dansul, baletul, filmul. Îți creează niște stări cu totul speciale. Trebuie doar să știi să selectezi. Noi trăim într-o lume în care efectele acestea acustice, cu cât sunt mai brutale și mai agresive, cu atât mai mult le reții. Iar acestea îți încarcă mintea. De aceea ai nevoie să ai mereu oameni pozitivi pe lângă tine, cu care să poți conversa, să ai o discuție care să îți pice bine, și nu oameni care să te tragă în jos… Cântând pe scenă am o transmitere mult mai mare și am o liniște, o bucurie colectivă. Se întâmplă un fenomen acolo. Cum cobori de pe scenă și intri în lumesc, ești îngrădit, împins… Și e vorba de același om care, înainte cu două minute, era aplaudat. Ai coborât de pe scenă, ai intrat în lumesc. Și poți fi chiar călcat în picioare. Este foarte dificil, mai ales acum, să poți să fii egal cu tine însuți… Dar cum spuneam, prin răbdare și continuitate, reușești! Având posibilitatea să vezi lucrurile numai dintr-un punct aparte de vedere. Nu din punctul de vedere de cap de locuitor, de 5, 5 oțel pe an. Să vezi lumea personalizat, să poți să selectezi și să tragi o concluzie. Sigur că îți dirijezi și energiile, te epuizezi, ești mai cumpătat și mai curat, și astfel știi ce să alegi. Și, într-adevăr, acesta este un lucru foarte benefic pentru suflet. Dacă nu îți pui în echilibru mintea cu sufletul, mintea îți joacă farse încontinuu. Te duce pe niște cărări pe care nicicum nu ți le poți imagina. De aceea tot timpul trebuie să fim într-un echilibru. Cu tine însuți, cu recunoașterea de sine, să te analizezi din când în când. Ești o părticică din Divinitate, care poate să facă bine. Să încerci să alegi partea bună. Să te întrebi mereu unde e lumina.
Hm… Să te gândești la lumină, în aceste momente, nu o poți face și fără să apel la factura de după…
Daa. Lumina și la propriu, și spiritual. O veioză, într-un colț de casă, poate fi ieșirea din întuneric… Am impresia că nu mai avem aura aceea de oameni care să caute lumina.
Cu ce ați dori să rămână spectatorii după ce coborâți de pe scenă?
Asta se întâmplă de fiecare dată și primesc mereu niște mesaje de la oameni care m-au văzut cu ani în urmă, care de pildă știu exact cum eram îmbrăcat la concertul acela, că am venit călare pe stadion sau pe scenă sau ce știu eu, detalii de genul acesta. Oameni cu greutăți, cu problemele lor de viață, care chiar după ani de zile rămân în memorie cu niște momente, cu niște piese, cu conservarea unor stări anume. Asta cred că înseamnă să te naști pentru asta și să fii atins de aripa lui Dumnezeu. Altfel nu îmi explic. Contextul în care trăim e o cloacă, până la urmă, o mocirlă. E îngrozitor. Am ajuns să ne urâm unii pe alții. Trăiesc niște momente în care nu îmi vine să cred că se întâmplă aievea. Dar încerc cu tot dinadinsul să mi le explic și să trăiesc prin ce fac eu, prin ce transmit eu, și prin muzică să creez momente benefice.
Considerați că v-ați împlinit visele?
Aici e o filozofie foarte puternică. Iar dacă o apropii apropii de Dumnezeu, se face și mai mică. Oricât te-ai strădui, tot un păcătos rămâi, în lumesc. Dar sunt momente în care te întâlnești cu tine, poți să ai rugăciunea interioară. Și în momentul acela ai câștigat. Știi să te apropii, să ai gândul la lucrul bun, să simți minunea. Minunea… Mulți nu o mai simt și nu mai cred în ea. Nici nu mai o văd. Eu de multe ori o simt și sunt convins că minunea există.
Ce e Dumnezeu pentru dvoastră?
Bunica mea a fost o sfântă. Cred că a spălat păcatele câtorva generații. Noi am trăit aproape de biserică. Ascultam toaca duminică, la Toma Cosma, la Iași. Acolo am fost și botezat. Și bunica a fost o femeie cu totul specială și ne-a indus spiritul acesta. Te naști cu el, iar apoi depinde de tine ce parte alegi: partea întunecată sau lumina. Cel mai interesant însă e când din întuneric iese lumina. Pentru că lumina separată de întuneric o poți realiza. Dar lumina în întuneric dislocă energia pozitivă.
Cum ați reușit să păstrați apropierea aceasta de Dumnezeu, într-o viață foarte tumultoasă?
Minunea. Exact ce spuneam. Și acum, în fiecare zi, eu mă minunez. Eu cum am trăit și la viața tumultoasă de care zici, în toate direcțiile, cu proiecte diferite, cu oameni diferiți… Toate acestea țin de minune.
Ce rezonanță are toaca în sufletul dvoastră?
Toaca este chemarea la rugăciune, este Dumnezeu. Toaca sunt bătăile inimii, toaca este apropierea de lumină. Și are un ritual creștin-ortodox foarte puternic. Am prezentat toaca la Paris, într-o biserică evanghelică și, să vezi, până și francezii când au auzit lemnul cum sună cu vibrația sufletului, și ce transmite, au fost de-a dreptul fascinați! A fost un succes extraordinar. Marian Zidaru mi-a construit o orgă de toace, cu diferite sonorități și am fost cu un cor de călugări pe care i-am ales eu.
Nu v-a încurcat niciodată Dumnezeu în cariera dvoastră?
Nu, niciodată. Mulți sunt de părerea că trebuie să dai un tribut și ”celuilalt”. Și el a fost foarte aproape de Dumnezeu, până s-a scufundat din lumină în întuneric. Ortodoxia e foarte-foarte profundă, e un eppur si muove, o renaștere continuă a spiritului. Asta mă ține și îmi dă o energie enormă. Sunt un om, aș spune eu, care nu accept lumescul, încărcăturile care vin de peste tot. Le simt ca o antenă parabolică, le diger, le trăiesc, apoi le selectez și în acest fel am continuitatea mea. Trebuie să te bucuri de orice. Și să te bucuri de trăirea veșnică de după aceea. Să nu ai nicio teamă de momentul final, așteptând să îți lași sufletul în mâna lui Dumnezeu. Atunci El lucrează și simți emoția, trăirea din lucrurile pe care le faci. Ai o altă transmitere, o altă energie. Muzica pe care o faci, creația este altfel transmisă. Poate că acesta este un mister prin care capacitezi atât de mult public. Sunt 20 de oameni pe scenă și toți se uită la tine. E o supra-alimentare energetică pozitivă, care creează o lumină. Sigur, păcatul e la fiecare pas, dar tu crede în bine, crede în a face binele și în a fi bătăios cu lucrul rău.
Tu crede în bine, crede în a face binele și în a fi bătăios cu lucrul rău
De unde până unde toba?
De aceea la 9 ani deja am început să cânt, la 12 ani eram deja în ”Roșu și Negru”, cântând jazz-rock, o muzică foarte progresivă. Și am continuat cu activitatea aceasta. Dar să am harul acesta să compun și așa o deschidere, o viziune, nu am anticipat niciodată… Stau câteodată eu cu mine și îmi spun: ”Dumnezeu ți-a dat atâtea. Tu trebuie să dai înapoi până la jertfă, până la epuizare și să transmiți bucuria de a fi aproape de lumină, de a fi sănătos, de a fi dârz, de a fi drept! De aceea, să nu te lași să lingușești, să nu te lași să periezi, să nu te apleci spre toate lucrurile lumești, pe care le întâlnești la fiecare pas”. Cred că asta mi-a creat și continuitatea și liniștea pe care le am.
Nu vă simțiți așa, un kamikaze în această zonă?
Eu mă simt foarte bine cu mine. Și am foarte multă lume lângă mine. Eu pot să stau cu mine, cu un grup de oameni, și să socializez, să ascult, să vorbim… Dar să îmi păstrez și o anumită stare, care îmi este mie benefică.
Care vă sunt neîmplinirile?
Ce să spun?… Nu aș vrea să Îl mânii pe Dumnezeu. Aș vorbi mai degrabă de împliniri. Mulți spun că și din suferință iese o împlinire. Din jertfă. De aceea am doar împliniri. Și niciodată nu mi-a fost frică. Că nu o să fac bani mai mulți, sau că o să pic, sau că nu o să mai am succes. Niciodată! Atâta timp cât ai oameni lângă tine și vibrezi laolaltă cu ei, și simți că ești plăcut, nu poți avea astfel de frici… Până la urmă suntem energii, fiecare din noi. Și fără cuvinte, noi ne putem apropia sau depărta unul de celălalt. Destinul, Divinitatea, este acolo… Care e drumul în viață? De aici încolo suntem în prag de poarta a noua, unde nu vom intra niciodată. Numai Dumnezeu știe.
Să înțeleg că ați găsit calea…
Măi, nu știu cum să spun. E foarte greu să te exprimi în acest sens. Atâta timp cât ai liniște sufletească, cred că da. Eu cred că zbuciumul, starea aceasta de alertă permanentă te transpune într-o fiară, într-o junglă și asta te duce pe niște cărări străine, inimaginabile. Când reușești însă să te echilibrezi și să fii fericit, atunci da, cred că poți spune că ai găsit calea.
Să gătești de dragul copilăriei
Știu că gătiți. Ce vă e cel mai aproape de suflet (sau de stomac, mă rog), ca bunătățuri de delectat atunci când vă pică bine ceva anume?
Da, gătesc… Hai să îți spun ceva. Eram în Germania. Și purtam cu mine istovitor dorul acesta de casă, de România, de cei șapte ani de acasă, de anii care m-au format. Un dor puternic de bunica, de familie… Nemaiavând pe nimeni acolo, am constatat că mă pot apropia de casă printr-o mâncare, prin gustul mâncării pe care o făcea mama-mare. Mirosul acela, gustul acela…
Ați fugit în Germania din România comunistă. Și atunci, tot muzica v-a salvat. Boxele, să fiu mai exact.
Da, am fugit trei persoane, în boxe de chitară. Am scos difuzoarele și fiecare dintre noi aveam greutatea boxelor, 70 kg. Boxele aveau doar pânză neagră, atât, în față. Iar noi dezbrăcați în ele. Am trecut România, Iugoslavia, Austria, Germania. Am fost călăuziți acolo de Divinitate, altfel nu îmi explic. Era o lumină permanentă alături de noi. Am fost sub ocrotire divină. Să treci din România în acea perioadă, ascuns în niște boxe în care granicierii băgau baionetele, ține doar de minune! S-au disclocat, efectiv, toate și s-au deschis drumurile! Ca Moise. Am simțit aceste minuni pe pielea mea ți cum m-au călăuzit în viață.
E și motivul pentru care nu ați rămas în Germania, de altfel.
Eu m-am întors în țară imediat după Revoluție. Am trăit permanent cu un dor de țară inexplicabil. Dacă aveam posibilitatea de a avea vize pentru toate contractele pe care le-am avut, nu aș fi fugit în viața mea din România. M-am întors imediat după Revoluție. Imaginează-ți cum e să trăiești într-o închisoare în libertate. O închisoare spirituală. Eu am avut tot acolo. Dar gândul meu, care îmi sufla mereu în ceafă, a fost mereu România. Mirosul României, spiritul românesc… Inexplicabil atunci, a fost pentru mine o încarcerare. Cu toate că m-am adaptat, vorbesc germană… În momentul în care s-a întâmplat Revoluția însă, în ianuarie eu deja eram în România. Și veneam în țară și cântam, aveam concerte cu Phoenix și iar plecam, până în 2000, când am decis să las totul acolo și m-am întors în România.
Revenim la gustul mâncării de acasă…
Eu spun că Dumnezeu gătește cu mine. Altfel nu ar ieși gustul acela! Gătesc și am în cap cum o să iasă mâncarea. Gustul îl am înaintea mâncării. Așa mă apropiam atunci de casă. Așa mă apropii și acum. Să gătești de dragul copilăriei și de gustul de acasă e extraordinar! Aceasta mi se întâmplă atunci când fac o fasole, când fac o varză, o pastă, niște ciperci. Sau când gătesc mai vegetal…
Sarmale faceți?
Nu chiar. Fac alte combinații, dar toate cu gustul de acasă și aceasta mă apropie, îmi dă o anumită nostalgie și am un alt imbold de a merge mai departe.
Dorul… E și motivul pentru care nu ați rămas în Germania, de altfel.
Eu m-am întors în țară imediat după Revoluție. Am trăit permanent cu un dor de țară inexplicabil. Dacă aveam posibilitatea de a avea vize pentru toate contractele pe care le-am avut în afară, nu aș fi fugit în viața mea din România. M-am întors imediat după Revoluție. Imaginează-ți cum e să trăiești într-o închisoare în libertate. O închisoare spirituală. Eu am avut tot acolo. Dar gândul meu, care îmi sufla mereu în ceafă, a fost mereu revenirea în România. La mirosul României, la spiritul românesc… Inexplicabil atunci, Occidentul a fost pentru mine o încarcerare. Cu toate că m-am adaptat, vorbesc germană… În momentul în care s-a întâmplat Revoluția însă, în ianuarie eu deja eram în România. Și veneam în țară și cântam, aveam concerte cu Phoenix și iar plecam, până în 2000, când am decis să las totul acolo și m-am întors în România. Reveneam după 23 de ani. Nu mai era țara mea. Trebuia să o iau de la capăt. Dar și aici a fost o minune. Eu când am venit, eram Țăndărică. Era ca și cum nu am fost plecat. Este inimaginabil ce s-a întâmplat. Și am reluat activitatea. Pur și simplu. Ca să vezi că Dumnezeu există. Sunt minuni!
