Crăciunul e o sărbătoare a bucuriei. E momentul în care peste tot și de către toți ni se spune să fim mai buni, mai generoși, mai iubitori. Însă în goana pregătirilor pentru acest moment special din an, ”uităm”, adesea, tocmai motivul real al Sărbătorii. De aceea l-am rugat pe ÎPS Sa Dr. Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului, să resemnifice, pentru cititorii Sibiu 100%, rostul acestei bucurii.
”Cerul, steaua, păstorii, magii, s-au unit și au fost martorii acestui moment extraordinar”
Cu toții ne pregătim, în aceste zile, de Sărbătorile de iarnă. Și totuși, mai știm, cu adevărat, ce sărbătorim de Crăciun? La ce se referă, în fond, Crăciunul?
Sărbătoarea Crăciunului nu este o simplă sărbătoare tradițională, ci este o sărbătoare pur creștină, și se referă la Nașterea Domnului sau la Întruparea Sa. Sărbătoarea are, în primul rând, un suport teologic, o motivație teologică. Și aceasta pornește de la creație. Dumnezeu l-a creat pe om din iubire. I-a dat posibilitatea să ajungă la asemănarea cu El, după ce a primit, din creație, chipul. I-a dat posibilitatea omului să rămână, ca și El, nemuritor, dacă nu păcătuiește. I-a dat însă și o poruncă, una singură. Și aceea a fost încălcată. Pierzând raiul, primii oameni s-au îndepărtat de Dumnezeu. Dumnezeu a păstrat totuși legătura cu poporul ales, pe două căi. Întâi de toate, pe calea aceasta directă, prin profeți, prin împărați. Dar și pe cale indirectă, prin reminiscențele creației din revelația primordială. Dumnezeu a lucrat cu poporul Său, în special, ca să Își creeze un context din care să ia El un trup. Dar a lucrat și cu celelalte neamuri, care se îndepărtaseră de El, cu lumea păgână, prin aceste reminiscențe ale revelației primordiale.
În logica firească a lucrurilor, dacă omul a fost cel care a căzut, fie și doar în virtutea atributului lui Dumnezeu de Drept Judecător, nu tot el, omul, trebuia să plătească și prețul răscumpărării?
Dar putea omul, singur, să facă aceasta? Desigur că nu. Mai eles că a trecut mult timp de la acel moment. În Evanghelia din ziua Nașterii Domnului se spune că atunci când a venit plinirea vremii, ”a trimis Dumnezeu pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei din lege să îi răscumpere”.
Ce e plinirea vremii?
Plinirea vremii însemnează timpul pe care l-a urmărit Dumnezeu. În duminica de dinainte de Naștere, în Biserica noastră se citește Evanghelia cu genealogia Mântuitorului, adică pasajul scripturistic cu cele câte 14 generații. Deci omul a greșit, de aceea trebuia să plătească. Dar el singur nu putea. De aceea Dumnezeu S-a făcut om. Dacă Dumnezeu a creat lumea din iubire, și răscumpărarea este tot un act al iubirii. Pentru că nu poate fi exprimată mai puternic iubirea decât prin faptul că Tatăl ”L-a trimis pe singurul Său Fiu, ca răscumpărare, Care să Se jertfească pentru întreaga omenire”. Deci a venit plinirea vremii. S-a urmărit evoluția aceasta, alegerea firii umane, și s-a găsit fecioara. Fecioara Maria, care să ia trup, ca din ea să Se întrupeze Hristos. Iar Întruparea aceasta s-a făcut prin ceea ce teologii numesc chenoză. Sau micșorare. Deci Dumnezeu, pe Care noi nu Îl putem defini decât prin atributele Sale (iubire desăvârșită, atotștiință, nemărginire, necuprins), de bună voie S-a micșorat pe Sine, spune Sf. Ap. Pavel, ”chip de rob luând, întru asemănare omenească făcându-Se”. Părintele Stăniloae are o explicație foarte interesantă legată de această ipostază. Spune el: așa cum un părinte se micșorează pe sine, se reduce la nivelul de percepere al copilului său, ca să se joace cu el (dar părintele rămâne tot părinte, deși el, pentru un moment, s-a jucat după forma de percepere a copilului), Fiul lui Dumnezeu a suportat aceasta, S-a micșorat de bună voie pe Sine, pentru ca să intre în timp Cel Care e atemporal. Să intre în pântecele unei femei, pentru a uni firea dumnezeiască a cu firea omenească; cea care nu a fost a unei persoane anume, ci chintesență a ființei umane. O fire omenească menită să ne cuprindă pe noi, pe toți. Pe cei de dinainte, pe cei din timpul lui Hristos și pe cei de după Hristos. Deci S-a întrupat Fiul, adică a luat un trup al oamenilor, devenind Dumnezeu-Omul. Adică acel Mesia vestit și cuprins în cărțile Vechiului Testament. Prin urmare, Dumnezeu a ales, a găsit forma aceasta deplin omenească, pentru a intra cu totul în condiția umană. S-a întrupat din femeie, a ales forma aceasta de exprimare, mult mai puternică și mai umană, a iubirii dumnezeiești, prin iubirea maternă. Părintele Stăniloae precizează lucrul acesta, că Tatăl ne-a iubit, prin Fiul, prin iubirea de mamă, prin iubirea maternă a Maicii Precurate. Noi serbăm Nașterea Domnului, adică Întruparea, care s-a realizat prin naștere. Acum, dacă vorbim despre naștere, neapărat trebuie să spunem că Fecioara Maria, care a fost aleasă pârgă a creaturii, din care să Se întrupeze Hristos, a fost înainte, în timpul nașterii și după naștere, fecioară. Pururea fecioară! Noi vorbim de naștere, dar Nașterea lui Hristos nu Se aseamănă cu nicio formă din aceasta de naștere normală. Sunt unele reprezentări cinematografice cu viața lui Iisus, în care Maica Domnului este prezentată în durerile nașterii. În niciun caz! Noi avem în icoana Nașterii scena aceasta a iubirii depline, a smereniei iubitoare, care cuprinde întreaga făptură și la care participă întreg cosmosul. Cerul, steaua, păstorii, magii, s-au unit și au fost martorii acestui moment extraordinar, care este începutul mântuirii noastre. Așa că nu ne putem bucura deplin de praznicul Nașterii Domnului dacă încercăm o simplă comemorare a unui eveniment istoric. Crăciunul este doar un început al unei perspective pe care noi o așteptăm și o vedem deja. E adevărat, noi ne amintim și urmărim, inclusiv liturgic, toți pașii aceștia, evenimentele care au concurat la realizarea acestei lucrări dumnezeiești. Totuși, noi avem în centrul comemorărilor noastre liturgice Sf. Liturghie. La Sf. Liturghie Hristos este prezent în mod real.
Care etapă din viața Mântuitorului este prezentă, mai exact?
Viața Sa, în întregime. El este și Prunc Care Se naște, dar și Cel care Se jertfește. Deci Hristos aduce cu Sine întreg trecutul, întreaga Sa activitate în perspectivă eshatologică, în perspectiva viitorului. El actualizează tot ceea ce s-a săvârșit pentru noi în istoria mântuirii. De aceea, atunci când intrăm în Postul Crăciunului, prima stihiră a canonului se cântă la timpul prezent. Acesta de numește teologic sau liturgic ”prezentul continuu”: ”Hristos Se naște, măriți-L! Hristos din Ceruri, întâmpinați-L! Hristos pe pământ, înălțați-vă! Cântați Domnului tot pământul!” Totul e la prezent. Nu ni se spune că Hristos S-a născut. Și în colinde se adaugă: ”Astăzi S-a născut Hristos…” În momentul în care toată lucrarea aceasta comună liturgică a Bisericii se împlinește, noi devenim contemporani cu evenimentul respectiv. Pentru că evenimentul este adus spre noi. Acesta e realismul liturgic, comemorarea acestor evenimente în mod spiritual.
De ce Crăciunul e o sărbătoare a familiei?
Pentru că Hristos S-a născut într-o familie. S-a născut dintr-o mamă, care a rămas însă Pururea fecioară, iar Iosif a fost ocrotitorul Maicii Preacurate. Și este greșit să spunem că a fost soțul Maicii Domnului. El a fost o persoană în vârstă, care a ocrotit fecioara, și când a văzut că s-a întâmplat un eveniment pe care el nu l-a înțeles, pentru a nu o supune oprobiului public, a vrut să se retragă. Și atunci îngerul i-a spus: ”Iosife, ceea ce se află în pântecele ei e de la Duhul Sfânt”.
Cum trebuie să ne raportăm noi la acest dar al lui Dumnezeu, care este Nașterea Sa și începătură mântuirii noastre?
Crăciunul e un praznic al bucuriei, dar și un praznic ce ne obligă pe noi la un răspuns la bucuria lui Dumnezeu. Iar răspunsul îl dăm prin mulțumire. Trebuie să fim euharistici. Euharistia însemnează mulțumire. Și euharistia o facem la Liturghie. Deci orice am face și pe oriunde am merge, tot la centru ajungem, la Sf. Liturghie. În centrul vieții noastre spirituale se află Sf. Liturghie. Ne-am pregătit prin post, rugăciune, spovedanie, să fim părtași cu adevărat la Liturghie, la împărtășire, la euharistie, și prin aceasta noi am mulțumit în mod deplin lui Dumnezeu. Nu după puterea noastră, ci tot prin harul lui Dumnezeu I-am mulțumit pentru darul făcut nouă, pentru începutul mântuirii noastre.
Deci depinde acum doar de noi cât de pregătiți suntem ca să deschidem sufletul nostru ca să Se nască și în noi Hristos. Provocarea vine tocmai prin pregătirea aceasta, de dinaintea Sărbătorii Nașterii Domnului.
ÎPS Dr. Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului
”Curaj! Să ne bucurăm de ceea ce ne-a dat Dumnezeu”
Vă rog de un cuvânt pentru sibieni, pentru cei apropiați ai noștri care așteaptă sfat, povățuire pentru această plinire a vremii ce stă să vină.
Suntem pregătiți acum, în acest an, să împărătășim împreună această bucurie, alungând din inima noastră, din mintea noastră, din viața noastră, tot ceea ce ne împiedică să trăim cu adevărat această Sărbătoare a Nașterii Domnului. În primul rând frica, spaima, groaza, pe care le vedem promovate pretutindeni. Sfatul meu este ca toți adevărații credincioși (și toți doresc să fie credincioși cu adevărat) să lase, măcar pentru această perioadă a bucuriei, orice informații… dezinformatoare. Noi avem în credința noastră o certitudine. Am venit în lume când a rânduit Dumnezeu, suntem în mâna Lui pe tot parcursul vieții (și nu știm cât este de lungă sau scurtă viața noastră) și plecăm când ne cheamă El. Deci dacă suntem în mâna lui Dumnezeu, de ce să ne temem? Ne temem de moarte? Tot așa murim. Numai că dacă noi negăm sau ne îndepărtăm de Hristos, negăm și diminuăm credința în Dumnezeu, contribuind astfel la scurtarea vieții noastre. Pentru că frica este pricinuitoare de moarte.
Curaj! Să ne bucurăm de ceea ce ne-a dat Dumnezeu și să nu credem că suntem noi autorii bucuriei. Să nu credem că dacă ne-am făcut daruri reciproc, dacă am pregătit o masă frumoasă, dacă ambianța e una sărbătorească (cu colinzi, cu pom, cu cântări frumoase), acestea ni se datorează. Toate sunt îngăduite de Sus. Toate sunt îngăduite de Dumnezeu. Așa cum sunt îngăduite și suferințele. Pentru că și boala, și suferința, și războaiele, vin din cauza păcatelor oamenilor, nu datorită virtuților noastre deosebite. Aceasta este șansa vieții noastre: să avem încredere, să avem speranță că Dumnezeu nu rămâne niciodată dator. Și că El Își împlinește întru toate făgăduințele, lăsându-ne și nouă libertatea de a-L iubi, de a-I răspunde iubirii Lui sau nu. În schimb, va fi și Dreptul Judecător la sfârșitul vieții noastre sau la sfârșitul lumii.