Când vorbim despre „veșnicie”, ne gândim la bine, adică la viața fericită și nesfârșită.
Iată că Evanghelia de astăzi ne descoperă și altceva. La final se spune: „Și (păcătoșii) vor merge la chinuri veșnice, iar drepții la viața veșnică” (Matei 25, 46).
Veșnicia, prin urmare, nu înseamnă automat fericire, ci poate însemna și chinuri care nu se vor termina niciodată. De aici, Judecata mai este numită și „Înfricoșătoare”.
Altfel spus, veșnicia se raportează atât la rai, cât și la iad. A trăi veșnic fericit înseamnă a te mântui, în timp ce a trăi în chinuri veșnice, înseamnă a-ți pierde definitiv comuniunea cu Dumnezeu. Aceste cuvinte dau greutate faptelor noastre, trezindu-ne conștiința că, tot ceea ce facem se va cântări odată, în favoarea sau spre pierderea noastră. Nu pentru un timp oarecare, ci pentru totdeauna.
Unii au susținut că iadul nu poate fi veșnic, pentru că iubirea ar fi mai mare ca dreptatea și, la un moment dat, Dumnezeu ne va mântui pe toți. Dar Biserica a condamnat această învățătură, ca fiind eretică.
Iubirea poate fi mai mare ca dreptatea, dar numai aici pe pământ. Dincolo, nu! Pentru că altfel s-ar desființa iadul și dreptatea divină.
Or, Dumnezeu este și iubitor, dar este și drept. Iar judecata mai este numită și „Dreapta Judecată”, când fiecare va fi răsplătit corect, după cum a făcut. Dacă n-ar fi așa, atunci viața ar fi lipsită de orice reper. Fără dreptate Dumnezeu ar fi indiferent față de faptele noastre.
Concluzia? Nu putem face orice și să ajungem în rai. Nu se poate și să ucizi, și să te crezi ortodox. Sau, cum zice proverbul, nu se poate să fii și sătul, și cu porcu-n coteț. Pentru ca să ne „săturăm” în veșnicie, trebuie să sacrificăm „porcul” păcatelor noastre. Acesta-i postul.
