Pentru înțelegerea misiunii Lui, dar și pentru liniștirea cărturarilor și fariseilor cârcotași, Mântuitorul a zis: „Eu n-am venit să stric Legea, ci s-o plinesc!” (Matei 5, 17).
Într-adevăr, Hristos n-a venit să strice, ci să plinească toate profețiile, n-a venit să schimbe, ci să desăvârșească învățătura prin cuvânt și faptă. Dacă a stricat ceva, aceea a fost moartea, iar dacă a dărâmat ceva, acelea au fost porțile iadului.
În sensul acesta, Hristos nu a desființat postul, ci ne-a învățat cum să postim profund, nu a stricat ziua de odihnă, ci ne-a arătat cum să o cinstim corect, nu a schimbat rugăciunea, ci ne-a învățat cum să ne rugăm în duh și în adevăr.
Tot așa, ne-a revelat și credința adevărată. Dar nu fără a respinge așa-zisele „credințe” formaliste, pietiste sau habotnice, care nu-l luminau pe om, ci îl scufundau în practici rigide. Mulți cădeau în respectarea aparentă a regulilor, crezându-se astfel mari „credincioși”. Pentru aceștia, însă, a rostit cuvinte aspre: O, neam necredincios și îndărătnic, până când vă voi răbda pe voi?
Sună actual? Desigur! Ne privește și pe noi? Fără îndoială! Noi facem și astăzi aceleași greșeli, aceleași confuzii, ca cei din vechime. Cel mai trist este faptul că stăm foarte bine cu teoria, cu discursurile, dar practica ne strivește. Nu plinim!
De lucrul acesta a fost deplin conștient tatăl copilului, atunci când a strigat: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Prin această expresie sclipitoare, a vrut să spună:” Teoretic știu să cred, Doamne, dar practic nu plinesc credința destul”.
O exprimare antitetică asemănătoare a avut filosoful Socrate: „Știu că nu știu nimic”. Iar expresia lui a rămas celebră, iar filosoful resemnat.
Părintele îndurerat, însă, nu se resemnează, ci strigă către Hristos. Și aici apare salvarea. Dacă prin expresia filosofică se descoperă cunoașterea relativă, prin expresia biblică se face saltul mântuitor, spre credința vie și plinirea ei.