Când visele sunt luate în serios, cu multă muncă, perseverență și curaj, ai toate șansele ca ele să nu devină regrete. Ci odată mutate în planificări atente, se transformă în obiective, de cele mai multe ori pătimașe în determinare, și ajung indicii clare de preformanță. Marian Urluescu știe foarte bine aceasta.
”Îmi plăteam singur contribuția la sală, din alocație”
Marian Urluescu. Un tânăr profesor de sport, care la 15 ani a început să practice karate, iar acum a ajuns unul din cei trei arbitri mondiali internaționali români și între cei aproximativ zece antrenori cu licență europeană de la noi din țară ai federației de karate Shito Ryu. Campion național, cu o cupă mondială la Barcelona, cu nenumărate medalii în diverse competiții de anvergură, sibianul Marian Urluescu antrenează de ceva ani copiii (și nu doar) din Ocna Sibiului, Șura Mică, Șura Mare și, până în pandemie, și copiii din municipiu, la o sală de pe str. Luptei. ”Prin 1995 m-am apucat de karate, din curiozitate mai mult. Făcusem handbal mai înainte, la Oltchim, Râmnicu Vâlcea. Vecinii de la bloc mergeau la karate. Nu mă luați și pe mine? Și așa a început nebunia. Ei s-au retras după trei-patru luni, și eu am continuat”, ne spune Marian.
”Sunt patru mari stiluri în federația mondială de karate: Shotokan, Shito Ryu, Goju Ryu și Wado Ryu, ne lămurește sportivul sibian. Toate cele patru stiluri își dau campioni și merg la competițiile internaționale. Doar că la campionatele europene și la cele mondiale participă un singur sportiv, pe țară, pe categorie. Asta înseamnă că pentru a ajunge acolo, trebuie să câștigi în țară campionatul național, cupa României și încă o serie de competiții, la care trebuie să participi și să le câștigi, pentru a acumula punctele necesare să fii primul, pe categoria ta, din țară. Mie mi-a plăcut foarte mult. Chiar dacă mi-a fost greu, pentru că a fost… Aveam și o vârstă la care conștientizam că eu îmi doresc asta, și nu părinții. Îmi plăteam singur contribuția la sală, din alocație. Cât era alocația, exact atât era și abonamentul. Am început cu shotokan. Pe urmă, în aceeași federație, am continuat pe stilul Shito Ryu”.
E unul din cei trei arbitri români autorizați la nivel internațional
A fost perioada în care au început competițiile, medaliile, titlurile naționale și internaționale, dobândirea centurilor, până la cea neagră, cu patru dani. A început, la rândul său, să antreneze pe alții. Întâi la Vâlcea și apoi, prin căsătorie, la Sibiu, unde activează în prezent. A înființat ACS Kazoku Karate, în 2016, un club în care dăruiește celorlalți din experiența sa. Și unde, majoritatea celor înscriși, sunt copii, cam până în 12 ani. Din 2013, e arbitru. Și aceasta, pentru că federația a impus opțiunea: continuarea ca sportiv sau ca arbitru. ”Am ales arbitrajul, ne spune Marian. Cei care sunt sportivi rămân și luptă. Cei care arbitrează, doar asta fac. Nu poți să participi la aceeași competiție și ca sportiv, și ca arbitru. E frustrant pentru sportivul adversar”. Așa a ajuns să reprezinte România, între cei trei arbitri avizați de federația sa, la nivel internațional: ”La nivel internațional, din Federația Olimpică, cea care a participat și la Jocurile Olimpice de la Tokyo, suntem trei arbitri din România. Nu zic că celelalte federații nu au oameni la fel de buni. Toată lumea muncește, toată lumea are performanțe, dar aceasta a fost șansa noastră. Suntem trei arbitri mondiali internaționali din România. Și aproximativ zece antrenori cu licență europeană”.
Când pasiunea doboară presiunea financiară
Deși palmaresul e unul impresionant, sacrificiile sunt în continuare pe măsură. La majoritatea competițiilor pe care le arbitrează, e nevoit să participe pe banii săi. În principiu, sunt cheltuieli curente pe care ar trebui să le achite cluburile. Însă acestea abia reușesc să își susțină activitatea pe plan local. ”Sunt cluburi departamentale, de stat, care au un anumit buget. Dar în Sibiu nu avem un astfel de club. Banii nu mă motivează. Am fost acum, de pildă, la campionatul european, ca arbitru, pe banii mei. Satisfacția e să participi la finale, să arăți ce poți. Însă în tot ceea ce înseamnă suport financiar, trebuie să te descurci singur. Dar cu răbdare, cu muncă, e posibil să îți continui visul”, adaugă Marian. Cu toate aceste obstacole, sportivul nu a fost tentat să renunțe niciodată, în toți acești ani, la ceea ce face. Mai ales pentru că, spune el, ”e minunat să lucrez cu copiii. Îmi place mult ce fac. Și indiferent de ce probleme au ei sau părinții, găsim soluții de fiecare dată, spre binele copiilor, în primul rând. Iar când sunt copiii fericiți, atunci știi că are sens ceea ce faci”.
De ce ai nevoie să practici karate?
L-am întrebat pe Marian ce condiții trebuie să îndeplinești să practici un sport de genul acesta, de karate:
”Trebuie să îți placă ceea ce faci, să te disciplinezi, să înțelegi pe toată lumea, să te faci înțeles, să lucrezi în echipă. Să îți placă să lucrezi cu copiii. Pentru că, în general, vin copii și adolescenți la cluburile de karate. Copiii sunt buni. Dar dacă nu îi ascultă nimeni, nu îi vede nimeni, nu îi bagă în seamă, se pierd”. În ceea ce privește etapele, ”în primul rând, copilul trebuie să vină cu părintele la sală. Avem o primă discuție, în care vedem de ce își dorește copilul să practice acest sport, completează un formular de înscriere, cunoaște regulamentul de ordine interioară (care rămâne la sportiv) și îi prezint tot ce trebuie. Mai are nevoie de o adeverință medicală și de un acord al părintelui. Apoi antrenamentele au loc de două pe săptămână”.
