În 29 martie se împlinesc 34 de ani de la înveșnicirea lui Nicolae Steinhardt (Pr. Nicolae de la Rohia, cum i se mai spune).
Nicolae Steinhardt este o personalitate complexă a culturii române (scriitor, eseist, critic literar, jurist). Autor al unei lucrări literare unice în literatura română (Jurnalul fericirii), acesta este convertit și botezat în închisoare de către Pr. Mina Dobzeu.
În cele ce urmează, o mărturisire inedită a Pr. Mina despre întâlnirea, prietenia și botezul din celula Jilavei a lui Nicolae Steinhardt.
”Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii”
A intrat în literatura română ca scriitor de calibru al grupului Noica. A trecut biruitor prin vămile manualelor de şcoală și autor de greutate al cotațiilor de carte românească (celebrul său „Jurnal al fericirii“ fiind o piesă de rară expresivitate în acest sens). Steinhardt este o personalitate ce a frapat prin destinul liber asumat de a-şi dedica viaţa mănăstirii şi convertirii scriiturii sale înspre spaţiul religios. Evreu de origine, se botează în celulele Jilavei, naş de botez fiindu-i Arhimandritul Mina Dobzeu, stareţ al Mănăstirii Sf. Ap. Petru (mutat și el la cele înveșnicite, la 7 iunie 2018).
Între marii oameni convertiţi la Ortodoxia ultimelor decenii, Nicolae Steinhardt ocupă un binemeritat loc. Intelectual de marcă al spiritualităţii româneşti, evreu de origine şi lider de generaţie culturală, Steinhardt este un nume de rezonanță. În urma întâlnirii cu Pr. Mina Dobzeu în sinistrele celule ale Jilavei, se convertește la Ortodoxie și e botezat în temniță.
„Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. (…) Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există Sfintele Taine. Altminteri, fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge, nu putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice. imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze…“
(Nicolae Steinhardt – Jurnalul Fericirii, Ed. Dacia, Cluj, p. 84).
Cum s-a petrecut botezul din celula Jilavei
Pe Părintele Părinte Arhimandrit Mina Dobzeu lumea mare îl cunoaşte, îndeosebi, drept naş al lui Steinhardt. El l-a botezat evreul Steinhardt, convertit la Ortodoxie în celulele Jilavei. Botezul s-a petrecut între gratii şi ochii extrem de vigilenţi ai caraliilor, de către călugărul vasluian. Mina Dobzeu este şi cel care, în vremea lui Ceauşescu, îi trimitea tovarăşului suprem scrisori de îndemn la pocăinţă şi bună purtare.
Pe Părintele Mina l-am întâlnit la Huşi, la Mănăstirea Sf. Ap. Petru şi Pavel. Se întâmpla ani buni în urmă. ”Ce vă vine prima dată în minte şi în inimă – l-am întrebat pe Părintele – când vi se cere să evocaţi numele mărturisitorului părinte Nicolae de la Rohia?”
„De câte ori mi se dă posibilitatea să evoc numele lui Nicolae Steinhardt, Părintele Nicolae de la Rohia – începe să bine glăsuiască Părintele Mina –, spun: Providenţa divină l-a chemat la creştinism. Dacă mâna mea a fost o mână întinsă pentru el de Pronia Dumnezeiască pentru a-l boteza, chemarea lui la creştinism a fost un mod al lui Dumnezeu de a Se adresa, în special, intelectualilor. Acestora le spunea: Starea pe care am trăit-o în urma Botezului nu se poate explica altfel decât că Botezul este adevărat, că Sfintele Taine sunt adevărate. Deci veniţi la Hristos. Iată, eu l-am cunoscut pe Hristos prin Botez.“ Prin aceasta, el se adresează, în special, intelectualilor care nu voiesc să-L caute pe Hristos. Voi, care aţi predat învăţământul ateist în şcoli, prin publicaţiile voastre aţi întreţinut sistemul comunist-materialist, veniţi la Hristos!“
S-a tot discutat şi scris despre botezul cărturarului Steinhardt în temniţele Jilavei. Undeva, odinioară, la început de primăvară, într-una din celule, interlocutorul nostru îi administra omului de carte şi de cultură taina botezului. Cum s-au petrecut lucrurile?
„Eram pe la sfârşitul lui februarie 1960, la Jilava, imediat după condamnarea mea la şapte ani de închisoare. Nu după mult timp de la aducerea mea aici, efectivul de deţinuţi din celula noastră crescuse de ocupase toate paturile. Eu stăteam cu patul la etaj, căci erau paturi suspendate. Într-o noapte, între deţinuţii nou aduşi observ pe unul ce rămăsese fără pat şi îi fac semn. Zic: Urcaţi-vă aici la mine. Persoana respectivă s-a bucurat că îi dă cineva atenţie şi mi-a mulţumit. Mii de mulţumiri – zice –, cu multă afecţiune! După ce ne-am cunoscut mai bine am aflat că e Nicolae Steinhardt. Și că făcea parte din grupul Noica, alături de Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George şi alţi scriitori. Dintre ei însă, numai el era evreu.
Ceva mai târziu, el m-a rugat, mi-a spus că vrea să fie botezat, pentru că, zice el: …condiţiile sunt grele aici şi nu voi rezista mult. Nu voi mai scăpa cu viaţă de aici: alimentaţia slabă, apa viermănoasă (cum scrie el), mizerie, bătăi… Vreau să mor creştin. Şi mi-a cerut să-l botez. Era în anul 1960, la Jilava, la începutul lui martie. I-am făcut o pregătire, o catehizare… El era un intelectual, cunoştea învăţătura creştină, nu era străin. A învăţat simbolul credinţei, am vorbit despre Vechiul Testament – ca lege pregătitoare pentru creştinism, pedagogul, cum zicea Clement al Alexandriei – şi, data de 15 martie a fost hotărâtoare. Pe cei din celula noastră ne-au scos la plimbare. El a rămas în cameră, pe motiv că e bolnav. Iar eu, când am venit de afară, am intrat primul în celulă, pentru a putea săvârşi Taina Sfântului Botez.
Am făcut pregătirea pentru cele necesare botezului. Am pregătit şi un ibric de apă… Pe urmă, am intrat primii în cameră şi i-am administrat botezul cu formula consacrată şi cu apa, prin turnare. Se botează robul lui Dumnezeu Nicolae, în Numele Tatălui, Amin. Şi al Fiului, Amin. Şi al Sfântului Duh, Amin. Pe urmă, aflându-ne acolo între paturi (eram peste 60 de inşi în celulă), am cântat Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat. Și alte rugăciuni improvizate. Mai erau cu noi şi doi preoţi catolici. Și ei s-au mai ocupat de catehizarea lui, aşa că putem spune că botezul a fost într-un cadru ecumenic“.
O prietenie dincolo de limitările vremelnice ale vieții
A sosit şi ceasul eliberării. După ani de temniţă grea, cei doi pornesc fiecare pe drumul lor, un drum în care, însă, se vor intersecta. Părintele Mina Dobzeu se reîntoarce la mănăstire la Huşi, Nicolae Steinhardt, după o perioadă, se călugăreşte şi el şi ia drumul mănăstirii.
„După o perioadă de timp am fost la el acasă, ne spune Părintele Dobzeu, trăia încă tatăl său. A venit şi el la mine la Huşi (eu eram stareţ) în 1975. Ar fi dorit să rămână aici, dar episcopul locului nu l-a primit, pentru că nu îngăduiau comuniştii să mai primim personal la mănăstire. Şi l-am trimis la Prea Sfinţitul Teofil, la Cluj, şi el l-a primit în mănăstirea Rohia. Şi acolo a fost tuns în monahism, s-a ocupat de biblioteca mănăstirii, a scris opere religioase, şi de acolo a şi trecut la Domnul.“
Cei doi se vor reîntâlni apoi în preajma marii despărţiri. Bolnav, trudit de alergare şi suferinţă, Părintele Nicolae Steinhardt (Nicolae de la Rohia, cum i se mai spune) trimite grabnic vorbă înspre Mina Dobzeu să-l caute la spital la Baia Mare. „Un moment important a fost ultima noastră întâlnire, în penultima zi a suferinţei sale, la 28 martie 1989, înainte de a-şi da obştescul sfârşit în spitalul de la Baia Mare. Aşa a rânduit Dumnezeu, ca să merg şi să asist acolo la ultimele lui clipe. Trebuia să meargă la Bucureşti, la doctorul lui. Până la urmă ne-am dus la Baia Mare. Mi-a spus că se simte tare bolnav şi că vrea să ne întâlnim. Seara ne-am mai întreţinut în discuţii, în casa unui intelectual din Baia Mare. Se simţea puţin mai bine, de aceea ne-am despărţit. Am venit acasă şi, peste două-trei zile am primit o telegramă că a murit.“
Dincolo de vreme, Părintele Mina Dobzeu povesteşte cu lux de amănunte toate momentele în care ei s-au intersectat în suferinţă, umilinţă, dar şi în bucurie. Întrebat ce apreciază acum cel mai mult la Steinhardt, el răspunde: „Mortificările. Eu zic că el a făcut trei mortificări, şi anume:
Aceea când a acceptat să sufere pentru colegii săi, numai să nu-i trădeze. A preferat să sufere cu ei, deşi nu era român şi nici măcar creştin.
A doua mortificare: a renunţat la credinţa lui mozaică, trecând la creştinismul ortodox.
A treia mortificare: nu s-a oprit aici, ci a intrat în monahism, s-a lepădat de duhul lumesc şi a trăit o viaţă de evlavie, de rugăciune, până la sfârşit.“
