De sărbătorile mari, de regulă și previzibil, invitam să ni se facă punte spre semnificație ”specialiștii” într-ale momentului aniversat. L-am rugat pe Mihai Bobonete, de această dată, să ne deconspire câte ceva despre Învierea Domnului petrecută între cei dragi în Oltenia, despre relația sa cu Dumnezeu și, inevitabil, despre ce crede el despre Sibiu.
De la ”Las Fierbinți”, ”Românii au talent”, Mihai Bobonete poposește în paginile Sibiu 100%. După o întâlnire prelungită la București la sfârșitul săptămânii trecute, ne-am reconectat două zile mai târziu pentru acest interviu.
”Sunt credincios, nu sunt ateu, cred în semnificațiile sărbătorilor mari religioase”
Suntem în antecamera unei sărbători pe care, în afară de miei, oițe june, găini și alte oareșcâteva orătănii, o așteaptă cu bucurie tot omenetul. Cine e pentru tine Tipul acesta ce umblă înviat în astă săptămână prin lume?
Pentru mine Paștele e total diferit față de Crăciun și este sărbătoarea care îmi aduce aminte de adolescență. Pentru că au fost, cred, primele ieșiri în libertate, fără ca părinții să comenteze într-un fel sau altul cât lipsesc de acasă. Era slujba de Înviere, dar și tot ce se întâmplă în Săptămâna Mare. Mergeam la denii și puteam să stăm până la 12 noaptea. Iar la slujba de Paște, de fiecare dată, puteam să stăm până dimineața, ca să luăm pască, lumină… Și atunci nu se comenta niciodată când ai venit acasă! Nu interesa pe nimeni când ajungeai acasă. Și pentru perioada aceea de adolescență, de 12-15 ani, era fabulos!
În alt doilea rând, e faptul că majoritatea sărbătorilor mele, Paștele în special, le-am petrecut la țară. Atunci veneau de peste tot, la Giurgeni, din toate orașele, care cum aveau bunicii acolo, și am amintiri foarte frumoase.
Pe lângă acestea, îmi aduc aminte și de ceva mese prin Oltenia, făcute cu ai mei, când se strângeau unii-alții pe la rude. De mirosul acela de ceapă verde, de ridichi, de saltată, totul din curte. Iar când se termina cu postul, de cum se înfuleca, așa, cum trebuie și se servea ce era mai bun.
Apropo de mirosuri… Cu ce miroseală asociezi Paștele?
Cu cozonacul, cred, drobul și friptura de miel. Acestea îmi vin în minte când mă gândesc la Paștele copilăriei, al adolescenței mele. Dar, pe de altă parte, îl asociez și cu tămâia sau cu mirosul acela de ceară topită…
Mai regăsești Sărbătoarea aceea, de oarecând?
Nicăieri!
În mod normal cred că orice om ar trebui să spună că asociază Paștele cu mirosul de ou, dar cred că nu e politically correct și de aceea nu vrea să recunoască nimeni asta!
Unii ar putea să te suspecteze de faptul că nu ești neaparăt un tip prea dus la biserică. Cum percepi semnificația profundă a Paștelui? Mergi la biserică?
Nu e o percepție greșită. Mergeam. Nu prea mai merg. Mergeam. Am dus și copiii la început. Însă sunt genul de părinte care își crește copiii cu liberul arbitru, iar în partea aceasta de religie sunt liberi să creadă sau să facă ei ce vor așa cum cred. Eu le-am spus care este părerea mea și ei au dreptul să aleagă. Nu mai ajung la biserică din motive legate de timp și nu pentru că nu aș vrea să merg.
Încă odată: sunt credincios, nu sunt ateu, cred în semnificațiile sărbătorilor mari religioase. Și, mai ales, cred că lumea are nevoie de momente de genul acesta, care sunt propuse de religie sau de credință ca să fie mai liniștită, să aibă măcar câteva zile de calm, de popas. Fiecare, în sinea lui, sau cu alții.
”Când am încercat să fac glume despre religie, mi-a mers rău”
Ești unul dintre puținii stand-up-eri români care evită glumele cu Doamne-Doamne. Există o motivație în asta?
Și da, și nu. Poate veni dintr-un soi de respect față de cele sfinte și față de faptul că unii oameni, care sunt mai habotnici, aleg să se radicalizeze atât de mult, încât cred și consider că anumite glume ar putea să îi deranjeze. Iar eu nu vreau să mă depărtez de oameni, eu vreau să mă apropii de ei. Dar, pe de altă parte, am avut un pact nescris cu Doamne-Doamne și atunci când am încercat să fac ultimele glume, în general, despre religie, mi-a mers rău. Și am zis: ”Bă, dacă nici ăsta nu e un semn…”
Crezi în semne?
Bineînțeles!
Se zice că iubirea și apartenența sunt întotdeauna incerte. Ce iubești cel mai mult?
Cel mai mult îi iubesc pe copiii mei. Și iubesc faptul că exist, la vârsta asta și că la 42 de ani m-a ajutat Dumnezeu și sunt sănătos. Pare că acesta e un lucru simplu, dar nu e deloc așa, în zilele noastre. Nu știu dacă mă iubesc și pe mine sau pe Dumnezeu, dar e o dragoste împărțită și împlinită. Nu vreau să fiu acum acuzat de narcisism, dar e o dragoste de sine care de la an la an se tot amplifică, se mărește.
Ca apartenență, te simți legat de un loc, de o stare sufletească, de un refugiu în care îți găsești liniștea în momentele în care simți că totul se năruiește în jur?
Cred că în astfel de momente, cel mai bun loc este acasă, în sânul familiei. Alături de Cătălina, soția mea, de copii și, când lucrurile sunt mai grave sau, câteodată, când nu sunt atât de grave, Delta Dunării.
Știu că întreții anumite prietenii distinse cu anumiți oameni ai Bisericii. Întâlnești și astfel de refugii, de oameni-liniște?
Da. A fost o perioadă mai cenușie în viața mea, nu legată de alți oameni, ci mai degrabă legată de mine și atât, în care l-am întâlnit pe Preasfințitul Paisie Lugojanu, de la Timișoara, care nu e cu mult mai mare decât mine. Sau am avut senzația asta poate și pentru că uneori barba sau hainele preoțești îmbătrânesc oamenii Bisericii. Preasfințitul este un tip extrem de inteligent, care mi-a dat încredere în mine și având discuții nesfârșite câteodată cu dânsul, m-a făcut să accept într-un mod plăcut și sfaturile altora. Lucru care era foarte greu la mine.
Acolo, pe fundal, se aude ceva. E un câine sau e un miel cu apucături necuviincioase?
Nu. Este un câine. Sunt într-una dintre puținele mele zile libere și sunt pe Moara Vlăsiei, la pescuit. O să îți trimit imediat și o poză. Înainte să mă suni tu, nu știu dacă are legătură cu subiectul propus, cu Biserica, dar am scos un crap de 15 kg! Pe care l-am și eliberat, bineînțeles, pentru că peștele, dacă vreau să îl mănânc, îl cumpăr.
”Nu are cum să nu îți placă Sibiul!”
Știu că ești un mare iubitor al bucătăriei. Ce gătești de Paște? Sau ce îți place să mănânci în astfel de momente? Mă refer la Paște, nu la Moara Vlăsiei.
Paștele acesta nu îl voi petrece în țară și mă voi lăsa pe mâna delicateselor culinare ale locului în care merg. Dar de Paște, să știi că nu sunt un mare priceput într-ale gătelilor. Adică, de obicei mama sau soacră-mea se ocupă de partea aceasta, cu friptură de miel, ouă și așa mai departe. Dar de ceva vreme, cum o fac și de Crăciun, nu prea mai dau iama prin bucate, că nu îmi place să fac exces. Atâta timp cât nu mănânc friptură de miel nici măcar o dată pe săptămână sau mai rar, nu pot să mănânc de Paște trei zile numai așa ceva, pentru că mă dau peste cap. Dar să știi că de Paști, de obicei, cel mai mult îmi place să mănânc verdețuri proaspete.
Beutura, temelie?
Nu neaparat…
Nu ești chiar convingător…
Hai, o sticlă de vin, acolo, un pahar de vin alb nu refuz niciodată.
Ești foarte apropiat de Sibiu…
Da, așa este.
De unde simpatia asta? Ca să zicem și ceva de bine despre sibieni, că no, stricăciune de puțin orgoliu local nu se cade a face…
Este primul oraș de care m-am îndrăgostit și am avut așa, o chemare către acest oraș. Am un loc preferat acolo, la Hilton, la Nicu Aron. Ne-am împrietenit și de câte ori veneam în Sibiu, trăgeam acolo. Iar mai târziu copiii mei au descoperit Sibiul, mergând pe jos, mergând pe la Marius Rafa, pe la Pardon, gătind, stând în bucătărie și plimbându-ne pe acolo la Târgul de Crăciun. Sau vara, făcând lucruri frumoase, plimbându-ne pe la Păltiniș sau pe jos, prin oraș. Sau prin muzeul ASTRA, care este absolut superb! Iar vara se întâmplă în fiecare weekend câte ceva pe acolo, legat de datini sau de artiști populari. Tot timpul e frumos în Sibiu și orașul oferă întotdeauna locuri foarte multe de liniște și interesante.
Nu are cum să nu îți placă Sibiul! Plus că, trebuie să recunosc, am o atracție foarte mare față de Sibiu și pentru faptul că majoritatea funcțiilor de conducere din Sibiu sunt ocupate de olteni de-ai mei! (râde copios)
Nu ai putut să nu o aduci și spre tine puțin!
Nu, nu! Tu m-ai luat cu orgoliul sibian.
Mulțumesc mult, Mihai! Și la bun reîntâlniș pe la Sibiu!
Citește și: EXCLUSIV. Tanti Lenuța de la Chinteni, bunica lui Mircea Bravo, se confesează pentru Sibiu 100%
Sau: INTERVIU: Alex Dima, jurnalistul care și când face rău, face… bine
