EXCLUSIV Tanti Lenuța de la Chinteni, bunica lui Mircea Bravo, se confesează pentru Sibiu 100%

„Mă mulțămesc și mă bucur că pot face atâta lume să se regăsească în mine”

banner
banner
banner
banner

Cea mai îndrăgită bunică din România, tanti Lenuța de la Chinteni, a împlinit săptămâna trecută un frumos număr de ani. Pe numele ei adevărat Lenuța Moldovan, de ani buni simpatica ardeleancă a devenit nu doar bunica din clipurile lui Mircea Bravo, ci și expresia viguroasă, plină de cumsecădenie și umor, a bunicuței fiecăruia dintre noi. O femeie strașnică, debordând de vioiciune, autentică în tot ceea ce glăsuiește și făptuiește și care adună, cu fiecare apariție pe internet sau TV, milioane de vizualizări.

banner

Am ajuns la Chinteni, între două momente speciale din viața „Lenuței de pe Facebook”: aniversarea a 75 de ani și nunta nepotului său, celebrul vlogger Mircea Bravo. De aici și până la o întâlnire de poveste, exclusiv pentru cititorii Sibiu 100%, nu a fost decât o frântură de gând.

Acasă la tanti Lenuța de la Chinteni

Chinteni (sau Chințăul de odinioară) este locul în care conviețuirea între sat și oraș pare să-și fi găsit propriul făgaș, într-un echitabil compromis. Gospodării modeste sau vile arătoase sălășluiesc laolaltă, statornicind locului oameni ce se încăpățânează să adaste parcă vremea în loc, cu povești de viață uimitoare și clipe de oprit în loc.

Strada Unirii, nr. 235. Bunica Lenuța mă așteaptă pe banca din fața casei, acolo de unde își întâmpină mereu oaspeții. Să își adauge rost așteptării, împletește de zor ceva pentru nepoțică. Undeva, puțin în dreapta, pe peretele dinspre stradă, mărturie peste veacuri, străjuiește drapelul României. În stânga, o troiță de lemn, în stil maramureșean, ca un refugiu la vreme de restriște.

Tanti Lenuța are acea seducătoare și naturală abilitate de a face oamenii să o îndrăgească încă înainte de a-i da binețe. Zâmbetul cu care mă întâmpină dezamorsează orice convenționalism de relaționare. „Sărut mâna, tanti Lenuța! Bucuroasă de ospeție?” „Dar cum nu? Bine ați venit în Chinteni. O fost bun drumul? Dar haideți în casă…”

Tanti Lenuta Chinteni Bunica Mircea Bravo

Dincolo de poartă, o lume cât o împărăție. Cei doi câini ai bunicii Lenuța, Tonțo și Funică, nu sunt, în acest context, decât garanția unei invazii savuroase de bună dispoziție și șarm.

„Lele Lenuța” e chiar de aici, din bătătură. S-a născut în Chinteni, „singurul copil la părinți”. Destinul familiei sale este unul sinuos și împovărat de necaz. Mama rămâne orfană de la 12 ani și e crescută de fratele său, până la 16 ani, când se căsătorește. Nevoia o împinge să se îndeletnicească de timpuriu cu cusutul.

„I-a făcut la tata ba izmene, ba cămeșe și s-o legat de i-o făcut și nădragi de pănură la mașină și a devenit saboiță. Săboiță înseamnă că ai moșină și coși haine. Dumneaei a cusut și câte haine aveam, dumneaei le cosea; i-a plăcut să facă dantelă, să coase.”

Tanti Lenuța de la Chinteni, bunica lui Mircea Bravo

Nimeni nu bănuia însă că această îndeletnicire va fi ceva mai târziu și calea spre un incredibil succes spre celebritate al fiicei sale.

La scurt timp, cusutul devine o preocupare și meserie de bază pentru familia lor. „No, bagă-te și tu moșină”, vine firesc îndemnul părinților. „Mie nu-mi trebuie să cos cu moșină. Coși dumneata, pe mine nu mă interesează”, îi răspunde hotărât adolescenta Lenuța. Odată însă, ducând lapte la „domnii din Cluj”, ajunge la o cunoștință de-a tatălui, care broda și cu care părinții se înțeleseseră ca Lenuța să facă la ea ucenicie. „Și am umblat pe jos, de două ori pe săptămână, că atunci nu era autobuz, până la Podul Hingherilor; treceam linia ferată și acolo stătea femeia. Și acolo am învățat. Veneam acasă și mă apucam de plâns: Nu mă mai duc, că nu știu și mi-e rușine. Venea tata și zicea: Taci și ține-ți gura, că nu a crescut nimeni învățat. Taci și te du! Lasă, că meseria e plug de aur. Și pe urmă s-a băgat ambiția în mine și m-am dus și am învățat broderia”.

Tanti Lenuta Chinteni Bunica Mircea Bravo

Împreună cu mama sa, începe o adevărată muncă de antreprenoriat în sat: „La noi baticurile astea nu erau”, îmi arată cu nedisimulată mândrie bunica Lenuța năframa ei. „Era material, cum îi zicem noi, tergal, în toate culorile. Ideea de la mama, ideea de la mine și ce ne gândim noi? Tu, hai să începem să facem năfrămi brodate. Și am făcut broderie, și am făcut năfrămi de-am avut bani în tăte treburile. Pe urmă am făcut cămăși de costum popular, am făcut cătrințe, am făcut fețe de mese de servit, cearceafuri, fețe de plapomă…”

Suntem în prima cameră a bunicii. Povestim la masa la care au loc mai toate clipurile video filmate acasă la tanti Lenuța. De pe pereți, sfinții din icoane parcă zâmbesc și ei complice, confirmând spusa aceea de oarecând că glumind, putem spune orice, chiar și adevărul. Un adevăr care pentru ea nu a fost întotdeauna ușor de purtat. De jur-împrejur, îmbrățișând duios puzderie de icoane, ștergare care mai de care mai arătoase. „Ștergarele astea toate sunt cusute de mâna mamei. Dacă le număr, sunt vreo 72. Și tabloul din mijloc, dintre icoane, la fel, tot de mama e cusut.”

„Alo, doamna Lenuța? Eu îs Mircea Popa, zâs Bravo…”

De la broderie i se va trage și descoperirea abilităților actoricești. „Ș-apăi, 45 de ani îs de atunci, am avut un văr bun la radio. Tăt zicea către mine: «Tu, te-oi aduce la mine să le povestești oamenilor». «Ce să le povestesc?» «D-apăi ce să le povestești! Ai ce le povesti, că tu și lucri broderie.» Și zice: «Le trebuie să vadă cum ai învățat, ce faci, să le areți și așe…» Și apăi o venit odată de la București, un domn, Urs, nu am să îl uit cât trăiesc. M-am băgat în mașină și no, tăt-tăt o filmat. Și atunci cum am făcut, a venit ba unul, ba altul, au pus pe televizor, arătând Cusătoarele de la Chinteni, bunica și fata… Și o tăt mers așe. Și o dată, prin cineva, mă trezesc cu Trofin (Constantin, n. n.) și cu Uscat (Ovidiu, n. n.), de la emisiunea aia cu Rozi, cu Lucreția. Că ar vrea să filmeze, că să-i lăsăm… No, să-i lăsăm. Și o dată o venit cu cântăreți, o dată o venit cu o negresă, o dată cu unul negru… Și am filmat vreo cinci sau șase ani. No, și aduceau cântăreți de aici, filmau emisiuni. Pe urmă a băgat-o și pe maică-mea. Îmi băga de rău. Așa era rolul. Și eu o întorceam. Avem filmări de te doare capul! Eram pe Look Tv. Tăt așa a început. Și apăi or venit vizitatori, o venit pe urmă Sava Negrean Brudașcu și Alexandru Pugna și au lansat aici un CD. Pe urmă am făcut șezători. Așa am ajuns eu până aici.”

Tanti Lenuta Chinteni Bunica Mircea Bravo

După o vreme însă, Look Tv își va înceta emisia de la Cluj. Tanti Lenuța are filmări sporadice cu Adrian Cucu, Nicu Bendea, comedianții cu care, de altfel, face și acum din când în când echipă pentru filmările cu Mircea Bravo.

Un telefon însă, primit la două-trei luni de la încetarea colaborării cu Look Tv, va fi dătător de normă pentru consacrarea Lenuței în rolul de bunică. „M-am trezit cu un telefon. «Alo.» «Da.» «Doamna Lenuța?» «Doamna Lenuța.» «Eu îs Mircea Popa, zâs Bravo.» Eu nu știam cine e Mircea. «Aș vrea să fac ceva emisiune. Acceptați să…?» «No, hai să vedem.» Ș-apăi m-am trezit cu ei aci. Sincer, nu mi-au lăsat cine știe ce impresie. Erau tineri, mai tineri ca cochilul meu. M-am gândit: Ce fac eu cu aiștea? Eu, muiere bătrână. Mircea avea douăzeci și ceva de ani. «Păi ce vreți să faceți? Și cum vreți?» «Păi ia ce vrem, ia cum vrem…» «No, hai să facem.» Și am început. Eu fiind învățată, nu mi-a fost greu. Ei iar au stat și s-au gândit. Și zice: «Continuăm, că dumneata ești bună, ești bine». No, apăi de atunci tot continuăm și facem”.

Bunica Lenuța a filmat apoi zeci, sute de clipuri cu „nepotul” Mircea Bravo, care s-au viralizat de fiecare dată cu o viteză uimitoare. Am ispitit-o pe bunica să ne deconspire câte ceva din colaborarea sa cu echipa lui Mircea. „Foarte grijă au. Nu pot să descriu, nu pot să spui. Și Cristi, toți. Oriunde mergem: Nu îți trebuie apă? Nu ești flămândă? Ești obosită. Stai și te hodinește. Și pe urmă facem. Nu ne grăbim… Când dumneata ai chef, atunci facem. Le place, că le mai povestesc multe, îi spovedesc”.

„Până și cuvântul Sibiu e frumos!”

De unde energia acesta debordantă? „Când ajung, cum e vorba, pe platou sau în studio aci, la masa asta, nu știu cum să spui… Vine de acolo de sus, că asta e de la Dumnezeu, nu vine de la dumneata. Și joc propriul rol. Dar nu mă simțesc să mă dau mare, că vai de mine, eu nu mai stau de vorbă cu dumneata. Eu mi-s cum mă vedeți. Și îmi place că am intrat cu ei (echipa lui Mircea, n. n.) și parcă îmi dă sănătate și o țâră de putere și mie”.

Am întrebat-o pe tanti Lenuța dacă, dincolo de exuberanța pilduitoare cu care ne-a obișnuit, are vreodată și tristeți. „Dar cine n-are? Pe față nu se vede. Eu am o vorbă, lăsată de la tata meu: Orice necaz vei avea, când te duci, trage ușa uliței după tine, de să iasă din țâțâni. Și capul sus! Să nu te știe nimeni că ce ai. Că pe când te întorci acasă, tot acolo le găsești! Am și eu tristețe, ca tăt omul. Și am avut destule. Am avut, că greu am trecut un an de zile, de când s-o prăpădit Sandu (soțul, n. n.) și nu am spus la nimeni, nici la copii, că eu nu am durmit nopțile și mă preumblam prin casă, durmeam câte un ceas, mă rugam lui Dumnezeu, mă uitam la televizor, numai să se facă  odată de ziuă. Înainte, cât o fost bolnav, n-am durmit liniștită, că oare suflă? Cu grijă. Ș-apăi peste zi iară… O fost greu. Și eram tristă. Dar când venea oarecine la noi, mă închideam și nu știa el ce am, ce port sub năframă”.

Cât despre bucurii, ele îți vin la tot pasul. Ține doar de tine să alegi să le ieși înainte, să le recunoști simplitatea: „Ce mi-a hărăzit Dumnezeu, de tăte mă bucur! Mă mulțămesc și mă bucur că pot face atâta lume să se regăsească în mine. Eu sunt foarte împăcată. Părinții mi-au zis: Du-te la școală, du-te și tu. Eu am zis că nu mă duc la nicio școală. Atunci se făceau numai patru clase și trebuia să mergi la Cluj, trebuia să merg peste deal, prin satul vecin, prin omăt… Și eu am zis că nu mă duc. Dar Dumnezeu s-a răzbunat. Acum îmi trimite oameni cu școală, oameni grei, oameni cumsecade”.

La Chinteni, vremea vremuiește neiertătoare. Nici nu știu când au trecut trei-patru ceasuri. De la sine înțeles că nu am putut pleca până tanti Lenuța nu a așezat o masă de toată frumusețea. Asta, după prozaicul principiu că viața, și în acest caz, bate abitir filmul din care vine Bunica. Aidoma clipurilor sale, tanti Lenuța își trăiește cu o ademenitoare autenticitate propriul rol. Virșli, friptură, legume din grădina din spatele casei, apă proaspătă din fântână… Pentru că, îmi spune ea: „Până la Sibiu e drum lung. Cum să pleci așa, ca de la casă pustie?” Și apropo de Sibiu: „Până și cuvântul Sibiu e frumos!, adaugă tanti Lenuța, desfăcând o cutie cu savuroase prăjituri. Am fost la Sibiu, am vizitat acolo toate bisericile, catedrala și tare mi-a plăcut. Am fost la târgul de Crăciun într-un an. Ce să spui? Oameni harnici și respectuoși. Și tăți îs parcă unul și altul! Se ocupă, se duc în toate părțile. Femeile frumoase, plus ansamblul. Vai de mine! Ansamblul ăla când e, stau cu gura căscată! Unul și unul! Băieții, fetele, îmbrăcați frumos… Când am ocazia, cu primul tren mă duc la Sibiu! În vara asta mă duc la Sibiu!”

spot_img

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Știri pe același subiect