Vinerea Mare. Zi tăcută. Biserica nu are astăzi Liturghie. Atât de cutremurător este totul, încât Dumnezeiasca Masă a Comuniunii se suspendă. Îi spunem lui Hristos, simplu: Nu suntem vrednici de Tine, Mântuitorule!
Semănăm teribil cu generațiile de atunci. E suficient un sicofant autodenumit vector de imagine și ne abatem ochii de pe adevăr pe dreptăți ieftine. Citeam interpretările a doi corifei ai mediocrității asupra Mântuitorului și mesajului Său și, aproape, am simțit gust de răstignire. Niciodată cei care nu-I trăiesc exigențele de iubire și depășire a statutului de rațiune singuratică – ruptă de luciditatea Raiului – nu-i vor înțelege mesajul.
Vinerea Mare. Zi însingurată în peisajul postirii. Nici nu trebuie să scrie în filele calendarului, că știi din interior că există un plus de atenție în trăire. Biserica pune la dispoziție spiritului meditativ și prezent în rugăciune slujbele numite ale Ceasurilor. În miezul lor, textele evanghelice: Ceasul Întâi (Matei 27, 1-56), Ceasul al Treilea (Marcu 15, 16-41), Ceasul al Șaselea (Luca 23, 32-49) și Ceasul al Nouălea (Ioan 18, 29-40; 19, 1-37). Un soi de sinteză din Evanghelie a tot ce se leagă de judecarea, pătimirea și asasinarea din culpă a Mântuitorului.
În pragul serii se slujește Vecernia cu propriile texte de Evanghelie (Matei 27, 1-38; Luca 23, 39-43; Matei 27, 39-43, 45-54; Ioan 19, 31-37 și Matei 27, 55-61) și cu gestul liturgic legat de scoaterea Antimisului – o mahramă pe care este pictată scena punerii în Mormânt a Mântuitorului. Lin și curajos deopotrivă, strana cântă: „Iosif, cel cu bun chip, de pe lemn luând Preacurat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfășurându-L și cu miresme înmiresmându-L, în mormânt, în mormânt nou L-au pus…”.
Vinerea Mare. Hristos, Mortul nostru care moare moartea noastră, este așezat spre prohodire dinaintea noastră. Cine ar fi crezut că El poate converti și cuvintele? Căci din ”Răstignește-L! Răstignește-l!”, poporul credincios s-a întors la cuvintele unei tandreți infinite. Prohodul Domnului, chiar așa, facere a unei teologii populare, sau poate tocmai de aceea, ține în fibrele sale cea mai tandră descriere a morții Domnului și așezării Sale în groapă. Un Dumnezeu care moare de dragul nostru. Cine s-ar fi gândit? La suprafață, pare un Învins. Iar asta și pentru că noi stăm mereu atenți numai la suprafață. În cele mai de jos însă, Hristos Domnul calcă asemeni unui Biruitor. De aceea se cutremură pământul, pentru că iadul se prăbușește. Nu mai este! Aviz celor ce se încăpățânează să-și facă viața iad. Lor și altora. Acum iadul este propria noastră construcție, noi fiind cei care invită întunericul să ne locuiască.
Vinerea Mare. În tainica splendoare a momentului, se țese Învierea. Nu știm cum și în ce fel anume a fost. Putem bănui și teologhisi pe seama ei. Sarcasmul celor din zilele noastre vine și din lipsa culturii și din lipsa măsurii. Nu vă tulburați și țineți inima deschisă. Sunt lucruri care se văd cu inima. La vremea când scriu, s-a lăsat o liniște de duminică dimineața pe oraș. Deși e vineri. Se simte nevoia unei adunări pentru a putea înțelege. Nu vă risipiți. Bucurați-vă mereu că suntem parte integrantă a unei Biruințe fără egal.
Vinerea Mare. Sfântul Aer – cum se numește mahrama purtată în respectul slujirii – se așază pe Masa Sfântului Altar. Ca un Trup din care s-a scurs viața. Dar știm că acolo e Viața Însăși. Se pecetluiesc Sfintele Uși cu așteptarea. În zori, vom gusta din Înviere. Țineți-vă inimile deschise…
Citește și: Cuvântul de marți: Căci cel ce umblă în întuneric nu știe unde merge (Ioan 12, 17-50)
