Sărbătoarea Paștelui reprezintă un moment de cotitură în viața creștinilor. Ea aduce, în fapt, argumentul ființial pentru care rămânem candidați, la rândul nostru, la nemurire, prin Învierea Celui ce ni s-a făcut ”începătură nouă”. Pentru că ”Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”. I-am invitat pe Pr. Conf. Univ. Dr. Irimie Marga (Facultatea de Teologie Sf. Andrei Șaguna din Sibiu) și pe Pr. Dr. Constantin Totolici (Protoiereu Modena, Italia) să ne ”descifreze” câte ceva din tainele acestei sărbători, încercând să descoperim împreună măcar puțin din semnificația ei.
Timp al Învierii sau timp al consumerismului?
Romeo Petrașciuc: Paștele e o sărbătoare cu o îndelungată tradiție, care a comportat, de-a lungul istoriei sale, o multitudine de accepțiuni și dispute. Pornind de la perspectivele teologice diferite legate de data la care și felul în care e sărbătorit, aducând în discuție obiceiurile păgâne atașate, și până la componenta sa tot mai comercială, sărbătoarea aceasta a rămas însă una de referință în viața fiecăruia dintre noi. Aș vrea să vă întreb însă ce reprezintă, în esența sa, Paștele?
Pr. Irimie Marga: Vă felicit pentru titlul ales: Paștele, între trecere și petrecere. E o alegere foarte inspirată. Fiindcă în aceste cuvinte găsim, de fapt, toată această evoluție a Sărbătorii Paștelui. Paștele, la început, a semnificat trecerea prin Marea Roșie, eliberarea poporului evreu din robia egipteană. De aceea și cuvântul ”Paște” vine de la termenul ebraic ”pasha”, care înseamnă trecere. Acesta a fost Paștele cel vechi, regăsirea omului aici, pe pământ. Însă Hristos ne-a adus Paștele cel nou. Ne-a făcut să ne regăsim nu numai aici, pe pământ, ci pentru veșnicie. Pentru aceasta a făcut ca trecerea care la nivel orizontal era pentru poporul evreu, să se transforme într-o trecere verticală, de aici, de pe pământ, la cer, o trecere de la viața trecătoare, la viața cea veșnică. Aceasta este semnificația deplină a Paștelui creștinesc: trecerea spre Împărăția Cerurilor.
Felul în care creștinii își duceau viața, încă de la începuturi, se regăsea și în felul în care trăiau, de fapt, esența credinței creștine. Credința în Învierea lui Hristos, trecerea aceasta, prin Înviere, la veșnicie. Și creștinii și-au trăit viața lor duhovnicească într-un mod deplin, au serbat Paștele într-un mod cu totul deosebit și, mai mult decât atât, l-au petrecut într-un mod creștinesc cu totul deosebit. A petrece, inițial, avea o semnificație spirituală. Plecau de la trecerea aceasta de la pământ la cer și petreceau, împreună cu Hristos, acest drum către veșnicie. În această perspectivă, Mitropolitul Dosoftei, când a publicat pentru prima dată în limba română viețile sfinților, i-a dat titlul Viața și petrecerea sfinților. Când citești pentru prima dată titlul, te întrebi: ”Dar ce, sfinții au petrecut?” Nu. Ci sensul inițial al petrecerii era acesta, legat de serbarea pascală. Cum ne petrecem noi viața aici, pe pământ, cu Hristos, ca să trăim veșnic în Hristos?
Cu timpul însă, petrecerea aceasta, încet-încet, s-a golit de spiritual, și am ajuns la sensul etimologic cel mai restrâns, gol, pe care îl avem astăzi, prin care înțelegem numai veselie, distracție, muzică și celelalte, pierzând toată încărcătura care vine din trecut și semnificația sa spirituală autentică. Iar Biserica are și această menire, de a-i învăța pe oameni să înțeleagă petrecerea adevărată a Paștelui. În sensul acesta istoric, teologic, și în sensul profund al cuvântului petrecere.
Pr. Constantin Totolici: Asistăm la o desacralizare a lumii. Nu e vorba doar de o ieșire din înțelesul sărbătorii, ci pur și simplu de o desacralizare a vremurilor noastre și despre o sărbătoare comercializată. Se comercializează fiecare sărbătoare. Și nu mă refer doar la sărbătoare de Paște. De pildă, aici, în Occident, am înțeles că există anumite indicații prețioase date de către forurile superioare laice care impun ca de acum încolo, de pildă, sărbătorile Crăciunului, ale Anului Nou, Bobotezei, să se numească doar ”sărbători de iarnă”, fără nicio referire la semnificația lor profundă. Dacă în perioada comunistă noi am avut de-a face cu așa ceva, înlocuindu-l pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă, iată că a venit vremea ca și Occidentul să meargă pe aceeași linie. Când, de fapt, ce este Sărbătoarea Paștelui? ”Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le!” Dacă noi credem aceasta, nu ne desacralizăm. Pentru că aceasta începe în momentul în care ieșim din înțelesul sacrului, dezbrăcăm misterul, desființăm sacrul din ziua respectivă și în loc să trăim într-un timp al Învierii, trăim într-unul al consumismului.
Unde s-a produs fractura de sens, acest derapaj de la semnificația corectă a Paștelui?
Pr. Irimie Marga: Răspunsul este complicat, dar este și simplu. Și aș porni de la cuvinte banale, arhicunoscute, din viața noastră creștinească. Orice ecfonis se încheie cu: ”Acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!” Or aceste cuvinte vor să arate tocmai taina existenței noastre! Noi trăim între ”acum” și ne îndreptăm spre ”pururea”. Ei bine, viața pe care o ducem acum, în ultimul timp, din păcate pierde unul din cele două piloane: adică veșnicia. Se pune tot mai mult accent pe acum. Acum, acum, acum! Și când se întâmplă acest lucru, pierzi această viziune a veșniciei, a lui ”pururea”. În fond, în aceasta stă tot tâlcul. Ce ne dorim noi crezând în ceva, având un ideal? Ne dorim să nu murim, să trăim veșnic. Și atunci când vin Paștile, este ocazia de a-l scoate pe om din cotidian, din ”acum” și să-l îndrepte spre ”pururea”, spre viața veșnică pe care ne-o dorim. Iar acest accent pus pe ”acum” e născut din secularizare, ceea ce ne face să pierdem substratul adevărat al tradițiilor și să le vedem ca și cum doar ele ar trăi prin ele însele și că nu ar avea, de fapt, un scop mai înalt de înălțare. Numai că atunci când pierzi originea și ultimul scop al acestei tradiții, riști să ratezi tocmai sensul sărbătorii.
Convertim iepurașul?
Știm foarte bine că multe din sărbătorile, chiar practicile păgâne, au fost preluate de către creștinism și convertite. Am o dilemă. Încreștinăm, convertim iepurașul?
Pr. Constantin Totolici: Doar dacă iepurașul îl aducem pe tavă, la biserică, în noaptea de Paști, spre a fi binecuvântat și servit apoi împreună cu familia sau cu credincioșii, așa cum se obișnuia în agapele lor primii creștini. Nu mi se pare firesc să înlocuim sărbătoarea cea mare a Învierii Domnului cu o credință comercială.
Pr. Irimie Marga: Întrebarea e una foarte bună. Ce facem? Respingem sau încreștinăm? Problema aceasta nu e nouă în Biserică. Încă de la început, Biserica s-a lovit de păgânism. Nu era secularism, nu era consumerism, ca acum, însă era păgânismul. Și atunci păgânismul avea și el forța lui. Dacă creștinismul intra în conflict cu păgânismul, nu l-ar fi învins atât de ușor. Însă creștinismul a zis: nu trebuie să avem această atitudine, ci să căutăm să îi înțelegem și să le oferim adevărata învățătură, adevărata credință, iar toată experiența spirituală pe care ei, ca păgâni, au câștigat-o, să fie convertită într-una creștinească. Așa au fost încreștinate Floriile, care era o sărbătoare păgână. Creștinii nu au zis: ”Terminăm cu Floriile! E o sărăbătoare păgână, o desființăm!” Nu, ci au transformat această sărbătoare păgână în sărbătoarea care ne aduce aminte de intrarea lui Hristos în Ierusalim. La fel au făcut cu Rusaliile, care era o sărbătoare păgână a trandafirilor. Au convertit-o și, până în ziua de astăzi, atunci când spui Rusalii, spui Pogorârea Duhului Sfânt. Nici nu te mai gândești la ceea ce a fost înainte. Acum, noi ne aflăm în aceeași situație. Creștinismul e pus într-o societate modernă, care nu neaparat își dorește să fie păgână, ci pune accent pe acest ”acum”. Nu trebuie să ne punem în conflict cu ea. Cred totuși că trebuie să o convertim cu instrumentele ei. Ai zis de iepuraș. Cred că și pe iepuraș trebuie să îl convertim! Să ne gândim la vechile icoane cu nașterea Domnului! Ce frumos apare țăranul român, cu cojocul și cu oile. A fost țăranul român la Betleem, la nașterea lui Hristos, cu oile sale, acolo? Nu, e o convertire a elementelor noastre, regăsite și convertite cu elemente ale nașterii lui Hristos. Așa și iepurașului îi putem găsi un loc undeva sub crucea lui Hristos. Până la urmă, și el e creația lui Dumnezeu. Pentru că a încerca acum să îl elimini, dacă suntem un pic realiști, ne dăm seama că e o imposibilitate. În toate grădinițele se desenează numai iepurași și ouă, în toate școlile copiii sunt deja învățați cu acest șablon… Ideea e că interzicându-le, îi trumatizezi puțin pe copii. Pentru că lor le place! Ei iubesc animalele. Iar iepurașul e o ființă atât de atrăgătoare și plăpândă. Dar haideți să îi facem să înțeleagă că poate iepurele, ca și mielul și ca întreaga natură, suferă de patimile lui Hristos. Și că bucuria noastră e bucuria întregului cosmos, inclusiv a animalelor, pentru că a înviat Hristos.
Am vorbit de semnificația de facto a Paștelui, despre vămuirile sale de către o mulțime de factori ce țin fie de consumerism, fie de exces de rutină a vieții de creștin căldicel. Să facem un exercițiu de imaginație. Vă bate la poartă cineva, spunându-vă că ar vrea măcar Paștele din acest an să îl petreacă într-un mod autentic. Ce l-ați sfătui? Cu ce ați începe?
Pr. Constantin Totolici: Eu cred că trebuie să îl introducem pe om în bucuria Învierii, ca dar primit din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu ni Se dăruiește. Și aceasta e cea mai mare bucurie pe care o poate trăi un om. Bucuria de a fi nemuritor! Eu le spun deseori credincioșilor: ”Vrei să știi ce înseamnă postirea? Apucă-te și postește!” Nu poți înțelege ceva, dacă nu vrei să încerci să cunoști acel ceva. Postește și vei cunoaște bucuria postului. I-aș vorbi în primul rând despre bucuria Paștelui, nu despre suferința Patimilor. Pentru că Hristos, în fond, asta înseamnă: bucurie! Iar întâlnirea cu Hristos e taina îndumnezeirii noastre. Și a deplinei bucurii…
Citește și: Exclusiv: Mihai Bobonete sau Sibiul ca o Înviere
 și pe Pr. Dr. Constantin Totolici (Protoiereu Modena, Italia) să ne ”descifreze” câte ceva din tainele Paștelui.){kind=link}