Aceasta este o specie aparte în lumea care-şi zice la noi politică. Este specia pe care românul, sătul până-n gît, a măturat-o prin vot din ogradă, doar că ei, miştocanii, încă n-au aflat. Stau agăţaţi cu ghearele de tavanul peşterii propriei infatuări, precum liliecii, cu căpuţele în jos, crezând că ne sperie. Pare greu să înţeleagă că ceea ce au primit în pufoşeniile lor dosnice a fost un şut naţional definitiv. Si asta pentru că la români se aplică perfect un vechi proverb englezesc: poţi prosti unii oameni tot timpul sau pe toţi oamenii un timp, dar pe toţi oamenii tot timpul nu-i poţi prosti niciodată !
Asistând în această săptămînă cu milă la zbaterea peştelui pe uscat – fărădelegi bugetare, remanieri elucubrante, războaie anacronice la televizor – de teama de a nu greşi am apelat la variant “ sunaţi un prieten”. L-am rugat să descifrăm împreună psihologia păguboasă a găştii care încă mai crede că şmecheria ţine loc de competenţă. De vîrsta Marii Uniri, ţăran din tată-n fiu, hîtru şi cu dreaptă judecată, ştia clar cine-i capul răutăţilor care a dat ordin de boicotare a votului românilor de afară şi că “cine sapă groapa altuia, cade singur în ea”. Şi dacă el ştie, fiţi siguri că ştie din instinct toată România profundă. Vă las să ghiciţi despre cine e vorba. El, prietenul meu, îl numeşte “ copilu aista “ şi mai ştie că şi-a ratat cariera politică definitiv. De ce definitiv, întreb ? “ Pentru că n-o fo bărbat cînd o fo musai” – vine răspunsul prompt. Şi tot prin el, prietenul meu ţăran, limba română s-a îmbogăţit … copios cu un termen senzaţional. Cu talent de stridie a scos pe gură o perlă lingvistică referitoare la stilul de guvernare a statului de drept, România : stilul miştocănesc.
Savuroasa mixtură între miştocăreală şi mitocănie este chiar definiţia stilului de guvernare şi precum se ştie stilul este omul. Cine îşi mai aduce aminte că “ mişto” vine de la nemţescul “ mit Stock ”, adică cu baston, eventual unul cu măciulie de argint, simbol al prosperităţii interbelice la promenadă ? Sau că mitocanii erau cei care munceau şi trăiau pe lîngă mitocuri, comunităţi ce există şi azi , dar numai în expresia lor monahală ?
Vie şi superb creativă , limba română a reţinut din toate nuanţele lingvistice doar ceea ce este potrivit actualităţii. Şi ce-i drept, la vârf încă se calcă pe bătături miştocanii.