Am citit odată o vorbă foarte înțeleaptă: „Orice pâine are firimiturile ei”. O amintesc acum pentru că se potrivește cu Evanghelia de azi.
După o zi întreagă, în care Hristos a vindecat toți bolnavii, ucenicii I-au cerut să slobozească mulțimile, ca să cumpere de mâncare. Dar Hristos le-a poruncit lor, ca să hrănească poporul. Însă cum să faci aceasta, cu 5 pâini și 2 pești?
Atunci Mesia a cerut ca pâinile și peștii să fie aduse la El. Apoi și-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulțimilor. Rezultatul: au mâncat toți și s-au săturat. Mai mult, au strâns și 12 coșuri de firimituri.
De atunci pâinea a început să devină semn al legăturii omului cu Hristos. Când ne hrănim cu pâine, ne hrănim trupul, dar mai ales sufletul. Pentru această pâine, ne-a învățat Hristos, să ne rugăm în rugăciunea „Tatăl nostru”. Pâinea noastră cea de toate zilele este, de fapt, pâinea noastră spre ființă.
Dar cea mai înaltă formă pe care o îmbracă pâinea, este Trupul lui Hristos, cu care ne împărtășim la fiecare Liturghie. Cei din vechime au mâncat mană în pustie, și tot au murit, dar pâinea euharistică este Trupul lui Hristos, din care, dacă mănâncă cineva, nu mai moare.
Să nu uităm însă de firimituri. Au rămas 12 coșuri. Ce s-a întâmplat cu ele? Nu știm. Dar cu siguranță că nu au fost aruncate. Au fost date și altora, care nu au fost de față. Au fost luate de ei acasă, spre a hrăni alți flămânzi. Poate că și „câinii” au mâncat din firimiturile acestea, după cuvântul cananeiencei.
Important este faptul că Hristos ne hrănește cu pâine, dar ne lasă firimituri și pentru alții. De aceea, atunci când primim pâinea noastră, să nu uităm să dăruim din „firimiturile” noastre. Și cu cât „firimitura” este mai mare, cu atât inima noastră este mai bună.
Pentru că „orice pâine are firimiturile ei”. Nu-i adevărat?
