Articol de Daniel Deleanu
Pe tărâmul de pe malul Cibinului, unde fotbalul e când poveste, când oftat, F.C. Hermannstadt a înfruntat Universitatea Cluj, ce ocupă poziția de căpitan în Superligă, într-o seară în care frigul mușca din oase, iar cerul plumburiu părea să fie martor tăcut la o epopee scrisă pe gazonul cochetului stadion sibian. A fost o victorie de poveste, cu două goluri sibiene ca o pereche de stele căzătoare și un final ce ne-a ținut sufletele în menghina emoției.
Meciul n-a avut nevoie de prefață. În minutul 3, înainte ca norii să-și strângă toată crema cenușie deasupra terenului, Ianis Stoica a deschis balul dintr-un penalty transformat cu precizia unui sculptor care-și cioplește opera înlăuntrul unui cub de sticlă. Arbitrul arătase punctul cu o mână fermă, iar tribunele au izbucnit în aplauze ca o mare dezlănțuită. Stoica, cu calmul unui pistolar din filmele western, a trimis mingea în poartă fără ezitare. Era 1-0, iar noi, sibienii, aveam deja visuri îndrăznețe.
Clujenii, acești studenți ai ghinionului în seara petrecută-n Cetatea lui Hermann, au încercat să răspundă, dar fiecare încercare părea o scrisoare de dragoste neterminată. Pasele lor, prea deseori fără vlagă sau direcție, au fost respinse de o apărare sibiană care a muncit ca o moară veche, dar neobosită.
Repriza a doua a început cu Universitatea Cluj în atac, dar fără poezia necesară pentru a străpunge zidul sibian. Și cum se întâmplă adesea în fotbal, cine riscă prea mult uită să se apere. În minutul 62, Ianis Stoica a scris o pagină de aur în istoria meciului. Pătrunderea sa în careu, ca o săgeată trasă de pe un arc bine încordat, a lăsat apărarea clujeană nemișcată. Șutul său, o bijuterie a execuției, a zguduit plasa porții și a ridicat tribunele în picioare. Era 2-0, iar în aer se simțea mireasma victoriei. Clujenii păreau pierduți, asemenea unui cor rămas fără dirijor. În zadar au trimis mingi lungi, în zadar au încercat să găsească golul – apărarea sibiană, condusă de un portar inspirat, a închis toate căile către buturi.
Fotbalul nu e fotbal fără ironia ultimului cuvânt. În minutul 92, când toți așteptam fluierul final, Artur Miranyan, atacantul clujenilor, a scos din pălărie un gol de consolare. O lovitură precisă, ca o suliță trimisă pe furiș, a străpuns poarta sibiană, iar liniștea a cuprins stadionul pentru o clipă. A fost ca și cum norii s-ar fi deschis doar pentru a spune că, uneori, fotbalul are un simț al umorului ceva cam crud. Dar n-a mai fost timp. Fluierul final al arbitrului a sunat ca o eliberare, iar Hermannstadt a plecat învingătoare, cu 2-1. Tribunele au cântat victoria cu sufletul deschis, iar frigul nopții a părut mai ușor de suportat.
Această seară ne-a amintit că fotbalul nu este doar un joc, ci o poveste în care eroii apar din iarba terenului. Ianis Stoica a fost bardul nostru, cel care a cântat cu gheata sa epopeea acestei victorii. Clujul? O echipă demnă, dar astăzi parcă mereu cu un pas în urma propriului vis.
Pe drumul spre casă, se vorbea despre meci ca despre o sărbătoare. Hermannstadt a arătat că, în inima Ardealului, fotbalul poate fi o poezie cântată, vorba lui Nichita, ca o „măreție a frigului”, iar noi am fost martorii unei seri când Sibiul a demonstrat că poate rămâne pe harta fotbalului ca un loc în care inimile bat mai tare, iar visele, măcar uneori, se împlinesc.
