Pilda din Evanghelia de azi rezumă strădania lui Dumnezeu cu lumea aceasta.
Lumea este comparată cu o vie, stăpânul este Dumnezeu, iar lucrătorii sunt oamenii. Rostul lucrătorilor este acela de a îngriji via, de a aduce roade Stăpânului, Care îi va răsplăti după munca lor.
Ce fac, însă, lucrătorii? Vor să devină ei stăpâni, spre a confisca roadele, în totalitate.
Stăpânul trimite supuși ai Lui, ca să remedieze situația. Este vorba de prooroci, dar aceștia sunt uciși. Apoi, Îl trimite pe Fiul Său, adică pe Hristos, dar și Acesta este omorât. În final, va veni Săpânul Însuși, Care va pune pe fiecare lucrător să plătească, după faptele lui.
Pilda rezumă foarte clar istoria mântuirii. Iar Hristos a spus-o ucenicilor înainte de patimi, ca să priceapă și să-i pregătească pentru ce va urma.
Dar un verset atrage atenția: „Se vor rușina de Fiul Meu” (Matei 21, 37). Aceste cuvinte le-a zis Stăpânul, în Sinea Lui, atunci când S-a hotărât să-Și trimită propriul Fiu în lume.
Ce frumos gândește Dumnezeu despre noi, oamenii! Că noi, lucrători în via Sa, suntem oameni cu rușine în fața Lui. Că noi, în mod firesc, roșim atunci când ne întâlnim cu Stăpânul. Că noi știm să ne rușinăm precum Adam, care s-a rușinat după ce a păcătuit.
S-a întâmplat așa? Nicidecum! Lucrătorii, fără rușine, L-au omorât pe Fiul. Nerușinarea L-a ucis pe Stăpân. Atunci când dispare rușinea, omul devine ucigaș.
Cum stăm astăzi, noi, cu rușinea? Vai, ce cuvânt scump am spus!… Atunci să ne mai mirăm de ceea ce se întâmplă în lume? Actul de a roși cu ușurință este taxat astăzi, mai degrabă, ca „defect”, nu ca bun simț.
De aceea, pilda vrea să ne lumineze și să ne aducă aminte că omenirea se va mântui numai cu multă rușine. Că în Biserică se intră cu rușine. Și cu cât ne vom păstra rușinea de Dumnezeu și de oameni, cu atât și sfârșitul acestei lumi va întârzia.
