Iulia Popa e un nume cu care cu siguranță ne vom mai intersecta. Absolventă a Facultății de Litere și Arte, secția Actorie (ULBS, promoția 2008-2011), cu master în actorie (2011-2013) în cadrul aceleiași facultăți și cu un talent debordant la purtător, tânăra actriță e o rebelă prin definiție. A renunțat la un contract de muncă la teatrul de stat și, cu o surprinzătoare ”inconștiență”, a pus un pariu cu sine însăși și cu viitorul: un proiect independent, cu care să își cucerească, în primul rând, propriile-i îndoieli și frici. Așa a apărut și rezistă, de șase ani, ”Teatru la Infinit”.
”Asta vreau să fac! Asta simt că e viața mea, destinul meu!”
Iulia, pentru cei care nu au avut încă prilejul de a te cunoaște, cu ce te ocupi?
Mă ocup cu teatru. Sunt actriță, am un teatru independent, pe nume Teatru la Infinit, care activează din 2017 și în principal facem comedie.
De ce comedie?
Pentru că m-am gândit ca așa am putea să mai înveselim oamenii și să le readucem puțin zâmbetul pe buze.
O faci natural sau pentru că ai identificat o nișă în care ai putea să îți faci loc?
Natural. Întotdeauna cred că am avut un simț al umorului destul de dezvoltat și mă simt bine că am ales, că am avut curajul să fac comedie. Pentru că e foarte greu să faci comedie. Dar mă regăsesc foarte mult în lucrul acesta și descopăr zi de zi că parcă am tot mai mult comic în mine. Și văd întotdeauna, în orice situație, și partea comică, partea ceva mai bună a lucrurilor. Mă inspir mai mult din relațiile interumane, din situațiile de zi cu zi care se ivesc în viață. Poți găsi partea amuzantă chiar în orice. Este material, har Domnului! Contează doar să vezi, să găsești potențial, să alegi să vezi partea faină a lucrurilor.
De unde până unde actoria?
Pe la 13 ani am descoperit că mă atrage foarte mult domeniul acesta. Făceam o școală româno-franceză și am făcut un ”spectacolaș” la un moment dat, când am fost în Franța, în limba franceză. Primisem un rol destul de important, în ”Avarul”, Harpagon, și mi-am dat seama că eu asta vreau să fac. Eram la liceul de arte, secția plastică, deci oricum veneam dintr-un mediu artistic. Din acel moment, la acei 13 ani, am zis: ”Asta vreau să fac! Asta simt că e viața mea, destinul meu!” Și de atunci a fost foarte clar pentru mine că aceasta îmi e calea și nu m-am mai lăsat. Deși eram un copil destul de timid. Lumea îmi spunea: ”Tu, Iulia, las-o baltă, că nu e de tine! Trebuie să știi să dai din coate! Tu ești timidă, ești interiorizată!” Până la urmă am depășit și sunt aici.
Am întâlnit deseori situații de genul acesta: artiști, persoane foarte volubile pe scenă, care își ascundeau în sine o considerabilă doză de sfiiciune. Cum îți gestionezi timiditatea?
Cred că am depășit-o. Odată cu vârsta și cu experiențele prin care am trecut. Consider că era mai mult o chestie de încredere în sine. Pe care probabil nu o aveam. Toată lumea are insecurități. Dar pe parcurs mi-am dat seama că nu sunt un om chiar atât de interiorizat. Din contră, îmi place să comunic cu oamenii, îmi place să mă exprim, îmi place să spun absolut tot ce simt și ce gândesc. Și cred că acum chiar sunt vindecată de timiditate. Normal, mai am bunul simț. Pentru că probabil și din prea mult simț lumea spune, de multe ori: ”Asta e bleagă, e timidă!…” Dar la acest bun simț nu voi renunța niciodată.
Cum ai avut curajul să pornești independent în teatru? Pentru că piața românească nu e suficient de maturizată în acest sens, să ofere o stabilitate oarecum comodă pentru a-ți construi un astfel de proiect.
Am avut un curaj nebun, pot să zic. Venind dintr-un teatru de stat, unde ai o stabilitate și nu trebuie să te zdrobești pentru a te afirma…
După câtă vreme ai plecat?
Am fost angajată aproape doi ani, plus colaborările din trecut, din facultate. Au fost câțiva ani. Și a fost un șoc oarecum pentru mine la început. Pentru că îmi era foarte greu să conștientizez că eu trebuie să le rezolv pe toate. A fost greu. Dar pot să zic că m-am obișnuit cu această idee și am prins și încredere în mine și acum simt că nimic nu mă mai poate opri.
”Mizez cel mai mult pe real, pe adevăr, pe autenticitate”
Cum faci să îți găsești calea ta, să poți să reziști în zona aceasta?
Tot timpul sunt în căutări, în mine. Tot timpul vreau mai mult. Nu pot să spun că sunt pe o anumită zonă. Însă întotdeauna caut să atrag oamenii, prin ceea ce sunt eu, prin felul meu de a fi. Pentru că asta cred că e cel mai important. Degeaba vrei să pari nu știu cum, să pozezi frumos, când, de fapt, tu ai și defecte, ai și calități și încerci să arăți doar ce îți place ție din ele. Pe asta mizez cel mai mult, pe real, pe adevăr, pe autenticitate.
Cum simți sibienii? Sunt pregătiți pentru genul acesta de act cultural?
Eu zic că sunt receptivi. Fiind un oraș cultural, deschis la tot felul de evenimente, oamenii sunt deschiși. Și îmi place când văd că oamenii vin la teatru, vin și la teatru independent, le place să își rezerve puțin timp pentru a se deconecta de la stres, de la muncă, probleme. Oamenii sunt foarte ok în Sibiu.
Predilect mergi pe comedie…
Da. Deși ultima premieră pe care am făcut-o a fost one woman show, după textele lui Shakespeare, la București. În 2020 am participat la Gala Hop, la București. Am câștigat și un premiu acolo. Tema fusese Shakespeare. Am avut un monolog, care trebuia pus în mișcare, pe teatru-dans. Și am simțit că trebuie să dezvolt acel monolog, să îl transform în spectacol. A durat trei ani până m-am hotărât. Bine, a fost și pandemia și nu se putea face atunci aproape nimic. Nu a fost chiar comedie, deși am căutat pe anumite părți să introduc și anumite elemente de gen.
Ce înseamnă Teatru la Infinit?
Înseamnă muncă. Echipa noastră este formată din mai mulți actori colaboratori, care au participat la peste 10 premiere, în decursul a șase ani. Suntem o echipă destul de omogenă și variată, în același timp. Și dornică de lucru.
Unde vă pregătiți?
Ca spații de joc, până acum am mers cam pe unde s-a putut. E greu să găsești un spațiu al tău. E greu în Sibiu. Sunt foarte multe cerințe. Jucăm în baruri, cafenele, săli de evenimente, case de cultură.
”E acel sentiment că te ridici pe munca ta, pe chinurile tale”
Care îți sunt satisfacțiile? Ce te motivează să perseverezi în acest teribilism?
Cred că cea mai importantă satisfacție e că mă pot exprima liber. Și că pot fi eu, că pot să îmi aleg ceea ce exprim, că am șansa asta, până la urmă. Cred că aceasta e cea mai mare satisfacție: că pot să fiu eu în ceea ce fac. Libertatea, deschiderea pe care o văd că mi se întâmplă acum. Mi se întâmplă lucruri frumoase. Și cred că sunt pe drumul cel bun. Desigur, lucrez mult pentru teatrul independent, dar la final zici: ”Da, măi! Eu am făcut-o! Eu am fost acolo, în spatele reușitei!” E acel sentiment că te ridici pe munca ta, pe chinurile tale.
Cât vei mai rezita?
Cred că mult. Eu așa îmi propun. E abia începutul.
Care îți sunt neîmplinirile, tristețile?
Tristeți, în niciun caz. Nu am timp de așa ceva. Nu îmi place să mă gândesc la asta, pentru că nu am de ce. Sunt un om norocos. Și dacă ar fi cumva vreo neîmplinire, tot va trebui să fac ceva să o împlinesc până la urmă.
Oameni jalon, cărora le datorezi oareșceva considerabil în viață?
Părinții mei, care m-au susținut întodeauna necondiționat.
Au crezut în tine de la început?
La început nu au fost chiar foarte deschiși ca eu să fac teatru. Asta, pe la 18 ani, când am decis că nu mai e cale de întoarcere. Și îmi ziceau: ”Tu copilă, tu vrei să mori de foame în meseria asta? Fă arhitectură, fă orice altceva!” Până la urmă i-am dat pe brazdă și acum sunt fanii mei number one. Mai ales tatăl meu, care acum postează absolut tot ce postez eu pe facebook. Îi mai datorez multă recunoștință asociatei mele din teatru, fără de care nu cred că s-ar fi întâmplat nimic în acest teatru. E vorba de Mirela Presecan.
Ceva de neratat în viață, o chestie pe care vrei musai să o atingi?
Eu vreau foarte multe lucruri. Dar dintre ele mi-ar plăcea, la un moment dat, acela de a face un tur al lumii. Să îmi iau o perioadă din viață în care să vizitez tot ce se poate vizita, să merg prin toate zonele pământului și să explorez. Nu ca turist. Cu sacul în spate, pentru a vedea autenticul din fiecare loc. Acesta e un vis care mă urmărește încă de când eram mică. Îmi place mult lumea.
Cum defulezi? Cum te descotorosești de cele multe și nu tocmai bune ale zilei?
Dacă o recunosc acum, o să se zică lumea că sunt foarte superficială. Îmi place shopping-ul. Asta e problema mea! Îmi plac cumpărăturile de haine, de orice ține de modă, de machiaj… Asta mă relaxează. Să stric bani. E defectul meu number one!
Se poate trăi din ce faci?
Se poate. Dacă ajungi unde trebuie. Dacă ești consecvent în ceea ce faci, dacă îți găsești nișa, dacă crezi în tine, poți să trăiești din asta. Și dacă ești omul potrivit la locul potrivit.
Ce te irită la tine?
Că gândesc, câteodată, prea mult, pe chestii inutile. Stau și despic firul în patru mult, prea mult! Mult, mult, mult de tot… Și pierd vremea degeaba cu chestia asta!
Ce sunt spectatorii?
Sunt foarte apropiată de spectatori și îmi place ca după spectacole să vorbesc cu ei despre ce au simțit ei, despre ce am simțit eu. Îmi place să se creeze comuniunea aceasta, pentru că până la urmă ei te țin în viață și ei duc mai departe fenomenul acesta din care facem parte. Îi respect foarte mult și observ că sunt foarte dornici să vină la spectacole, să venim cu ceva nou. Ne și întreabă pe rețelele de socializare: ”Când mai scoateți ceva nou? Când veniți cu o nouă comedie? Când apare următorul spectacol?”
Apropo… Ce plănuiești?
Pregătim un spectacol nou. Și vrem să reluăm încă un spectacol foarte bun, Zilele amanților, de Corina Ozon, cu care am avut un succes super ok.
Unde te mai vede lumea?
Sâmbăta aceasta, în 14, am o încercare de stand-up, la Cafeneaua Literară. Și va urma premiera cea mare, spectacolul nou, însă nu am stabilit o anumită dată.
, cu master în actorie (2011-2013) în cadrul aceleiași facultăți și cu un talent debordant la purtător, tânăra actriță e o rebelă prin definiție.){kind=link}