Articol de Oana-Alexandra Sedonja
”Se murdărește atât de mult, încât rostul picturii a devenit acela de a restabili culoarea”
Anul acesta împliniți o vârstă frumoasă, care, pentru un om și un artist activ ca dumneavoastră, poate fi un prilej nu numai de aducere aminte, dar și de planuri de viitor. Cum o veți sărbători?
Într-adevăr, anul acesta împlinesc o vârstă frumoasă și rotundă, nu numai biologică, ci și artistică, pe care o aniversez printr-o expoziție retrospectivă pe simeza Galeriei de Artă a UAP Sibiu.
Care va fi tema expoziției și ce lucrări va conține?
Expoziția se intitulează „Culoarea cea de toate zilele” și cuprinde, pe lângă lucrări recente, și lucrări realizate acum mai mulți ani, toate însă, reprezentative pentru evoluția mea artistică. Acestea constituie trepte ale unui eșafodaj artistic clădit în ani de muncă și de creație, răstimp în care am parcurs o călătorie palpitantă în căutarea miracolului existenței – o călătorie cu câteva popasuri, pornind de la frumusețea simplă a ierburilor, spicelor și arborilor până la semnificațiile spirituale complexe ale acestora în însoțire cu anumite simboluri sacre. Expoziția de acum este un nou popas al acestei călătorii, o ocazie de a celebra Culoarea fără de care, ca artist, n-aș fi avut șansa de a mă dedica picturii, iar ca om, n-aș fi avut bucuria de a o savura clipă de clipă.
„Culoarea noastră cea de toate zilele” – iată un laitmotiv interesant și, totodată, inspirat pentru o expoziție de pictură. Trimiterea pe care o faceți la „pâinea noastră cea de toate zilele” din cea mai puternică rugăciune creștină, „Tatăl nostru”, mă determină să vă întreb cum ați ajuns la paralela între pâine și culoare.
Îmi place să cred că atunci când a creat lumea, Dumnezeu S-a folosit de culoare, aidoma unui pictor genial. Universul infinit este, așadar, un infinit de culoare. Nouă, artiștilor, ne-a dat un strop de har și șansa de a o putea lua cu împrumut, cu condiția de a o împărtăși cu ceilalți. Poeta Ana Blandiana afirma: „se vorbește atât de mult, încât rostul poeziei a devenit acela de a restabili tăcerea”. Parafrazând-o, aș îndrăzni să spun: se murdărește atât de mult, încât rostul picturii a devenit acela de a restabili culoarea. De ce „culoarea noastră cea de toate zilele”? Pentru că, hrană a sufletului, culoarea este minunea pe care, împreună cu hrana trupului sau „pâinea noastră cea de toate zilele”, Dumnezeu, în măreția și mărinimia Sa, ne-o dăruiește în fiecare zi.
Ce înseamnă culoarea pentru pictorița Olimpia Coman-Sipeanu?
Iubesc culoarea, atât fizic, când o aștern pe pânză, cât și spiritual, când încerc să-i descifrez sensurile. Îmi place să mă plimb de la un capăt la altul al spectrului cromatic, să experimentez noi și noi armonii, să las culorile să vorbească în ton cu gândurile și stările mele, dar în primul rând, cu imensa lor putere simbolizatoare.
Mereu am căutat puterea de sugestie a anumitor motive, însă de data aceasta, motivul propriu-zis al lucrărilor mele este însăși Culoarea. De la materie și mijloc de expresie plastică, aceasta a devenit motiv, chiar laitmotivul actualei expoziții.
Dacă mai demult căutam sensibilitatea și rafinamentul culorii, mai nou, în mod paradoxal, mă atrag forța și energia ei. Poate că perioada de ani buni pe care am dedicat-o profesiei (restaurării) și prea puțin creației (picturii), m-a determinat să revin cu frenezie, asemenea înfometatului după o lungă perioadă de abstinență, la forța culorii, la puritatea ei, la starea ei cât mai nealterată, la „culoarea cea de toate zilele”. Prin culoare caut lumina, vibrația și emoția, caut Bucuria din care să pot apoi oferi și altora, căci cea mai mare satisfacție a unui artist este ca prin rodul gândului și mâinilor sale să aducă bucurie semenilor.
Picturile dumneavoastră s-au remarcat mereu prin culori vii și luminoase, uneori calde, alteori reci. În lucrările mai noi, am observat că acordați albastrului un loc oarecum privilegiat, mai ales că aveți și un ciclu de lucrări reunite sub genericul „Prispă albastră”. Care este explicația acestei preferințe cromatice?
Constat că, de ceva vreme, am făcut o veritabilă pasiune pentru culoarea albastră. Mă fascinează albastrul cu infinitele și nebănuitele lui nuanțe: albastrul cerului de toamnă, albastrul mării calme, albastrul florilor de câmp, albastrul ochilor de coconi din Maramureș, albastrul sfânt al icoanelor, albastrul speranței, albastrul liniștii și al nemărginirii, albastrul prispei cu frânturi de vacanțe la țară, cu amintiri și lucruri vechi din casa bunicilor, cu ștergare țesute și flori de câmp puse la uscat. Toate, respirând albastru. Sublimă stare albastră…
Vorbiți-ne și despre alte teme și motive din creația dumneavoastră, cărora le-ați dedicat în ultimii ani câteva expoziții personale.
Una dintre aceste expoziții a fost „Magia câmpului”, deschisă la Galeria de Artă, Sibiu în 2015. Dintotdeauna am fost fascinată de ierburile și spicele mângâiate de soare, bătute de ploaie și vânt ori învăluite de întunericul serii. De aici, iată, și prezența, aproape obsesivă, a acestora în pictura mea. Le-aș putea privi minute și ore în șir, fără să mă plictisesc. Sunt un miracol – miracolul vieții, pe care îl descifrezi fir cu fir, sămânță cu sămânță, un miracol ce pune laolaltă delicatețe, forță și energie – energia vieții. Cine ar crede că firișorul acela verde, unduindu-se la cea mai ușoară adiere de vânt, are energia să irupă din pământ și să se înalțe cu atâta putere spre cer, fără ajutorul nimănui, însă cu voia lui Dumnezeu?
Iubesc și prețuiesc natura în totalitatea ei. Ca artist, însă, nu o abordez la modul peisagistic, descriptiv, ci mă preocupă forța detaliului. Pentru mine un singur fir de iarbă poartă în el magia întregului câmp, iar câteva spice de grâu din cununa de seceriș dețin puterea întregului lan.
A urmat, în 2019, „Spiritul grâului”, expoziție găzduită de Muzeul Național al Unirii, Alba Iulia, în spațiul generos al Museikon-ului. Grâul – cu multiplele lui semnificații de hrană a trupului, dar al vieții și al belșugului, supunându-se invariabil ciclului Viață – Moarte – Regenerare, l-am asociat cu motivul Crucii, înțeles ca hrană a sufletului, simbol al credinței, al jertfei și al iertării, esență a ciclului Viață – Moarte – Înviere. Am îngemănat aceste două simboluri debordante de sens din dorința de a sugera legătura magică dintre trup și spirit, dintre pământesc și ceresc, dintre efemer și etern – coordonate esențiale ale existenței noastre.
Preocupată de simbolistica motivelor și a culorilor, am imaginat apoi „Semnele magice” care, pentru aproape doi ani (2021-2022) și-au găsit găzduire în spațiul cu adevărat magic al capelei din Cetatea Câlnic, jud. Alba. Acestea propun o incursiune într-o lume în care, de la minunile naturii create de Dumnezeu – fire de iarbă, spice, flori, arbori, și până la semnele sacre, de mare încărcătură spirituală, create de oameni întru slava lui Dumnezeu – crucea, pomul vieții, ușile împărătești -totul este Magie.
“Adevărata adâncime nu trebuie căutată neapărat în tablou, ci în suflet”
Pe lângă cromatică și motive, ce alte particularități distincte mai are pictura dumneavoastră?
Aș putea să vorbesc despre absența perspectivei, căci în cele mai multe dintre lucrările mele am renunțat în mod deliberat la aceasta. Pe pânză, mă simt mai confortabil într-o lume creată de mine și nu impusă de realitatea tridimensională, realitate pe care îmi propun s-o interpretez, nu s-o imit. De ce? Pentru că natura este deja creația perfectă pe care, oricât ne-am strădui, n-am putea-o egala imitând-o. Așadar, am ales să eliberez compoziția de obsesia spațialității și să mă folosesc de forța de sugestie a doar două dimensiuni. Perspectiva, fie ea liniară sau cromatică, este o convenție, un artificiu folosit de artiști pentru a reda în lucrări bidimensionale impresia celei de-a treia dimensiuni din natură – adâncimea sau depărtarea. De multe ori, efortul de a crea această iluzie optică este asimilat, impropriu, cu măiestria artistică.
Apropierea de icoană, prilejuită de restaurare, mi-a întărit convingerea că adevărata adâncime nu trebuie căutată neapărat în tablou, ci în suflet. Icoana este cel mai bun exemplu cu perspectiva sa inversă, cu liniile de fugă ale compoziției orientate spre privitor, care, astfel, este atras și primit în sfințenia ei. De aceea, pentru mine, cea de-a treia dimensiune este una interioară – adâncimea sufletului sau profunzimea spiritului, care nu poate fi mimată prin niciun artificiu.
Arta este una dintre puținele profesii pe care oamenii le aleg din pasiune și nu cu gândul la câștigul material. Ce înseamnă arta și, în special, pictura pentru dumneavoastră? Ce vă oferă ea?
Pentru mine, ca pictor, fiecare pânză este promisiunea unei noi călătorii în lăuntrul meu. Cu fiecare tablou reușesc să deschid o ușă a sufletului. Care îmi va deschide o altă ușă și o alta… Mereu caut și mă caut, mereu mă aflu pe drum. Popasurile sunt plăcute, însă frumusețea, diversitatea, dificultatea – într-un cuvânt, aventura drumului, le întrece. Emoția, uimirea, speranța, deznădejdea, bucuria, tristețea – fiecare în parte și toate la un loc, sunt trăiri care te fac mai bogat și fără de care un artist nu este artist. Sunt scânteia care face ca lumânarea să ardă și să lumineze. Iar bucuria de a lumina nu are echivalent.
Cum și cât lucrați de obicei la un tablou?
Totul ține de inspirație, de temă, de studiul prealabil sau de starea de moment. Sunt tablouri pe care le realizez din prima, aproape dintr-o suflare și la care nu mai simt nevoia să revin. Sunt și tablouri pe care le realizez în etape succesive, revenind, schimbând și iar revenind, la care aș mai putea adăuga oricând o tușă.
În opinia dumneavoastră, ce rol au în artă talentul, experiența și cunoștințele teoretice?
În mod necesar, arta le include pe toate trei, însă în proporții diferite. Ca și în muzică, sport, literatură etc., în pictură nu se poate vorbi de talent fără muncă, de execuție desăvârșită fără studiu și exercițiu sau de succes fără efort. Să iau un singur exemplu – cel al echilibrului cromatic. În pictură, câteva grame de galben pot „cântări” uneori cât un kilogram de violet, iar o mică pată de alb poate ține în echilibru o suprafață imensă de negru. Ca artist, simți echilibrul cromatic, dar îl poți și „calcula” sau „premedita” pe baza cunoștințelor teoretice de cromatologie. De asemenea, pentru a alege culorile în funcție de efectul lor simultan, pentru a le doza în funcție de amestecurile dorite ori pentru a reda volumul corpurilor prin jocul umbrei și al luminii – este nevoie să cunoști, să respecți și să aplici niște reguli pe care nu e suficient doar să le intuiești, ci și să le cunoști temeinic.
Cum vă raportați la critica de artă?
Cred în comentariul critic obiectiv, realizat într-un limbaj accesibil nu numai inițiaților, ci și publicului, pe care să-l ghideze în a descifra tainele operelor de artă. Artistul, însă, este cel care își cunoaște cel mai bine gândurile, frământările, este singurul care a trăit emoția din momentul creației, de aceea sunt binevenite și propriile sale mărturii, în tandem cu actul critic.
”Întâlniri de iluminare spirituală”
Considerați că unele expresii uzitate de critica de artă, precum „plastica feminină” sau „arta feminină”, folosite cu referire la creația artistelor-femei, implică o notă tendențioasă cu aluzie la sintagma „sexul slab”?
Consider că receptarea, evaluarea și chiar denumirea artei feminine prin prisma calităților intrinseci feminității sunt un lucru firesc, atâta timp cât acestea nu au nimic în comun cu misoginismul artistic. Arta nu are sex căci, prin definiție, ea transcende limitele umanului implicat în crearea ei.
Ca artistă, feminitatea o ai, nu e nevoie să lupți pentru ea, iar ca să fii puternică nu trebuie să o reprimi. Dimpotrivă, trebuie să dai frâu liber feminității tale, să fii tu, pentru că în artă, dincolo de emoție, contează sinceritatea.
Referitor la profesie, ce a însemnat aceasta pentru dumneavoastră ca artist?
Mă consider un om norocos pentru că am avut șansa de a practica o profesie foarte apropiată de artă. Restaurarea și pictura au mers, în cazul meu, mână în mână, nu s-au exclus una pe alta, doar timpul pe care l-am alocat fiecăreia a variat în funcție de o etapă sau alta a vieții. Ca orice profesie căreia i te dedici cu pasiune, restaurarea te acaparează și te obligă să te perfecționezi și să performezi. Atâta timp cât o practici, ea îți „fură” din timpul „promis” artei, ba mai mult, te obligă să-ți refulezi instinctul creator. Dincolo, însă, de acest tribut temporar pe care ți-l cere, restaurarea îți oferă un avantaj permanent, o lecție pe viață, care include educația minții și a mâinii, organizare, rigurozitate, cunoștințe din multiple domenii conexe, utile nu numai unui bun restaurator, ci și unui artist complex.
O altă profesie căreia m-am dedicat o bună perioadă de timp a fost profesoratul, predând activități artistico-plastice în învățământul gimnazial și liceal, iar apoi restaurare pictură în învățământul universitar. Dacă restaurarea mi-a dat ocazia de a lucra cu obiecte – prelungindu-le sau redându-le viața, activitatea didactică mi-a oferit șansa de a lucra cu oameni, de la cei mici până la cei mari. Mi-a educat răbdarea, mi-a impus să evoluez, nu numai ca specialist și pedagog, ci și ca om, răsplătindu-mă cu bucuria de a oferi și primi, în egală măsură.
Privind în urmă, pot să afirm că nu regret nimic din parcursul meu artistic sau profesional și sunt convinsă că ambele m-au ajutat să fiu astăzi cine și ceea ce sunt.
Un artist conștient de importanța, valoarea și originalitatea actului de creație își formulează, cu siguranță, un crez artistic propriu. Care este crezul personal al artistei Olimpia Coman-Sipeanu?
Trăim într-o lume în care ororile și mizeria umană se înmulțesc într-un ritm amețitor, iar pentru a le contracara avem nevoie, mai mult ca oricând, de niște repere puternice: echilibru, armonie, frumusețe, sacralitate, pe care le regăsim cu prisosință în artă. Arta are darul și puterea de a atenua răul și urâtul precum și de a amplifica binele și frumosul din sufletul oamenilor. Conform legii universale a complementarității, binele și răul se succed, în consecință, niciunul nu e veșnic. Frumusețea, însă, este veșnică, iar Arta, ca oglindă a frumuseții, este nemuritoare. De aici, și încrederea mea că arta are puterea de a salva lumea sau, măcar, de a trage un semnal de alarmă în caz de pericol.
Ca om și ca artist ați ajuns, desigur, la anumite concluzii bazate pe propria experiență, de aceea, vă rog să ne împărtășiți măcar una dintre acestea.
Am înțeles că este foarte important să nu ne oprim niciodată din a învăța, căci numai învățând ne putem bucura de frumusețea lecțiilor pe care ni le predă viața. Iar lecțiile de viață nu sunt bune sau rele, ușoare sau grele, interesante sau plictisitoare. Sunt Daruri pe care le primim. Abia atunci când vom reuși să înțelegem lucrul acesta, vom fi, cu adevărat, fericiți.
Cum v-ați dori să fie înțelese lucrările dumneavoastră? Mai exact, ce impresie v-ați dori să lase ele asupra publicului?
Îmi doresc ca lucrările mele să fie întâlniri cu culoarea și lumina, cu autenticul și cu sacrul. Să aducă bucurie, speranță și încredere în frumusețea vieții. Să fie întâlniri de iluminare spirituală.
Ce planuri de viitor are un artist ca dumneavoastră, care dăruiește picturii o mare parte din timpul său?
Înainte de a-mi face planuri, îmi doresc un singur lucru: sănătate. Și, ca să fiu în ton cu tema, voi spune: „sănătatea cea de toate zilele”. Apoi, mai vedem!
