Se vorbeşte mult de magia Crăciunului. Pentru unii stereotipiile cu corniţe de reni, moşi bucălaţi în haine roşii şi cascade de luminiţe sunt deja o fixaţie. Ca să nu mai vorbim de febra târgurilor şi sclipiciul beculeţelor colorate care tind să se aprindă odată cu începerea anului şcolar. Ce magie mai e şi asta, întinsă ca pelteaua pe pâine de cuţitele consumerismului care-ţi spintecă buzunarele şi ori ai, ori n-ai, dai! Măcar pe ceva, un flecuşteţ cu sclipici acolo, ca să te simţi şi tu „în rând cu lumea”. Dar dacă nu asta e, atunci unde este Crăciunul? Aici e nevoie de niţică imaginaţie!
Imaginaţi-vă că am fi păstori, adunaţi noaptea lângă un foc la marginea Betleemului acum două mii de ani, şi dintr-o dată am vedea o lumină mare strălucind deasupra noastră. Imaginaţi-vă că am călători în aceeaşi caravană cu magii, ascultând vorbele lor despre prorociile venirii Mântuitorului lumii, gata să se împlinescă şi în înfrigurarea aşteptării o stea strălucitoare ar călători cu noi arătându-ne calea.
Imaginaţi-vă mai mult, că am fi paiele din ieslea boilor pe care s-a odihnit Hristos la venirea Lui în lume. În locul acela, ferecat acum într-o stea de argint deasupra căreia ard luminos candele veşnic aprinse, încercaţi să vă aflaţi acum în gând. Iar dacă veţi reuşi să vă imaginaţi acestea toate, veţi simţi cum inima vi se umple de căldură. Acolo este Crăciunul. Şi atunci vi se va face dor de colinde româneşti, căci în căldura inimii veţi şti că nici un alt popor n-a vestit cu mai multă duioşie pe Mesia şi n-a numit-o cu mai multă gingăşie pe Născătoarea de Dumnezeu „Măicuţa Domnului”, ca românul.
Desigur, ar mai putea fi în scânteiuţele de zăpadă, pe care nu o mai merităm, în vocile teologilor plecaţi cu colindul pe la uşi, pe la fereşti, de care nu ne mai bucurăm, în mireasma de pâine proaspăt coaptă în casă pe care nu o mai ştim face, într-un pahar de vin curat pe care nu-l mai ştim dărui … Dar, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate, ar fi timpul să vă pun sub brad şi o felie de Crăciun românesc din reţetarul propriu:
În satul bunicilor era întotdeauna cald şi bine. Viaţa se rotea în jurul bisericii, mică şi plină de sfinţi. Intrai în ea ca într-o carte cu poveşti, iar în icoanele împărăteşti Hristos zâmbea blând şi Maica Domnului era atât de frumoasă! Pentru credincioşia şi buna cuviinţă a românilor, Dumnezeu învăluia satul într-o hlamidă de zăpadă care scânteia în lumina albastră, pe care tot El o cobora în seara de Ajun peste cetele de colindători. În cântări minunate vestea naşterii lui Hristos era purtată cu bucurie. La toată casa era lumină, semn că vor fi primiţi cu drag, cu colaci calzi, nuci, mere coapte şi multe vorbe de duh. Şi nimeni, oricât de necăjit, nu rămânea lipsit sau înafara sărbătorilor. Postul se respecta cu sfinţenie. Naşterea Domnului era primită mai întâi cu Sfânta Liturghie din ziua de Crăciun, unde venea tot satul în straie strămoşeşti şi, abia mai apoi, cu masa plină. Iar pe firul bucuriei tuturor, inimile noastre de copii se înşirau ca nişte mărgele. Aceasta era magia Crăciunului!
Iar dacă în noaptea de Crăciun crezi că eşti singur, priveşte potirul cerului în care ne găsim împreună toţi fraţii români şi creştini care au fost, care suntem şi cei care vor mai veni. Fă-ţi culcuş în inima ta de copil şi vorbeşte cu Hristos. El ţine în dreapta Sa toate cărările vieţii omeneşti şi pentru fiecare câte o invitaţie la praznicul veşniciei!
La mulţi ani binecuvântaţi cu credinţă, nădejde şi dragoste!
