Cea mai mare dreptate pe care o va face Dumnezeu cu lumea aceasta este Judecata de Apoi. Atunci se va da pe față dreptatea faptelor noastre, pentru care vom fi răsplătiți pe măsură. Dacă n-ar fi această judecată, atunci viața noastră ar cădea într-un absurd moral, lipsit de orice reper valoric.
La judecată nimeni nu va putea fugi de faptele lui, ci toți vom primi răsplata după cum ne-am cheltuit viața. Sau, după cum se spune, vom suporta totul „pe barba noastră”.
Apropo, vorba aceasta s-a născut dintr-o lege a țarului Petru cel Mare, din anul 1698, prin care a introdus un impozit pe barbă. Cine nu vroia să se bărbierească, trebuia să plătească. De aici, a ieșit expresia „pe barba mea”, adică pe cheltuiala mea.
De ce a făcut acest lucru? Pentru că dorea europenizarea Rusiei. În Imperiul Roman bărbieritul era semn de educație și civilizație. Păgânii care refuzau credința creștină și civilizația romană nu acceptau bărbieritul, de aceea erau numiți „barbari”. Percepția aceasta s-a transmis, apoi, în toată Europa. În schimb, la ruși, purtarea bărbii s-a menținut ca semn de „bărbăție”.
Viziunea aceasta diferită se regăsește și în lumea monahală. Călugării bizantini purtau barbă, ca semn că nu mai aveau grijă de trup, în timp ce călugării apuseni se bărbiereau, ca semn că au renunțat la bărbăție, făcându-se fameni pentru Hristos.
Dar dincolo de toate acestea, cert este că la Marea Judecată nu vom fi „cântăriți” după aspectele exterioare, nimeni nu va „pune bărbi” nimănui, ci vom răspunde cum ne-am trăit viața în comuniune cu Dumnezeu și cu oamenii, cât am iubit și am practicat virtuțile creștinești.
Și, mai ales, după cum am cultivat adevărata virtute a „bărbăției”, neispitiți de toți „barbarii” acestei lumii.
