Ce legătură există între piesa formaţiei Phoenix, “Canarul”, interzisă pe vremea dictaturii antedecembriste, filmul ( evenimentelor) de la Paris şi cuvintele despre dragoste, rostite deunăzi, de un părinte cu Har, într-o bijuterie de bisericuţă din Sibiu? Aparent niciuna. Şi totuşi, uneori strădania de a înţelege ceea ce se petrece dincolo de “perdelele de fum”, “sarea în ochii proştilor”, “ poveştile de adormit copiii” şi cum s-or mai fi numind – în brilianta limbă română – manipulările grosiere pe canale media, este răsplătită cu cele mai surprinzătoare declicuri. Mulţumim bunului Dumnezeu că, atunci când l-a făcut pe om, i-a pus pe umeri cel mai performant computer posibil. Mulţumim de asemenea liceului românesc de odinioară – nemodernizat de zdrobitoarele reforme ale miniştrilor cu doctorate la butonieră, dar fără bacalaureate la portofoliu – în care se preda o materie numită Logica, dintr-o cărţulie cît o ilustrată. Dar ce manual de supravieţuire !
Să revenim la declicuri. Faţă de spectaculoasele producţii hollywoodiene cu avioane înfipte în zgîrienori care se fărâmiţează ca niște castele din chips-uri, filmul franţuzesc pare o producţie despre risipa de aţă albă : terorişti care, după o crimă abominabilă, se fâţâie pe îndelete în jurul maşinii cu care te aştepţi să demareze în trombă, poartă cagule dar îşi fâlfâie actele de identitate în văzul lumii, maşini de poliţie care, cu ei faţă în faţă, dau înapoi cu graţia balerinelor din “Lacul lebedelor”, deşi crezi că-i vor ciurui din dosul portierelor blindate şi câte alte anomalii logice şi psihologice pe care, românul nost inteligent desigur le-a perceput şi n-are rost să le mai înşir. Şi totul se petrece pe bulevarde perfect goale, într-o metropolă renumită pentru forfota sa. Scopul de a produce frică scuză până la urmă mijloacele, cu victimele lor colaterale cu tot. Europeni, vi se pregăteşte ceva, de un cinism inimaginabil. În context, mi-am adus aminte de o altă publicaţie franceză deranjantă “Le Canard enchaine” şi de aici pînă la canarul nostru interzis a fost doar un declic.
Canarul galben ca un gălbenuş cu pene moi şi ochii duşi cînta de după sârmele de argint … De ascultat pe youtube. Merită un clic mic, pentru un declic ceva mai măricel. Grăbiţi-vă să înţelegeţi psihologia canarului, căci cuştile în care ne vom vârî singuri, de frică , par să fie gata. Două- trei provocări, poliţia trage-n terorişti , teroriştii în poliţişti , evident prin manifestanţii scoşi în stradă de reţelele de socializare şi o nouă „revoluţie din decembrie” este iarăşi gata, doar „mirodeniile” sunt franţuzeşti, reţeta e aceeaşi.
Unde se mai potrivesc aici cuvintele despre dragoste , rostite de un părinte cu Har, fără nici o legătură cu canarul galben sau Parisul terorizat ? Păi exact unde stă punctul, adică pe i . Citez. „Acesta este ultimul război al diavolului: să stingă dragostea dintre noi.”
Declic ! Nu-i aşa?
Publicitate
