Boxul este un sport dur, de contact, iar ca să faci performanță în el ai nevoie de disciplină și de foarte mult curaj. Unii oameni fac un sport doar pentru a fi sănătoși, însă alții îl practică ca să demonstreze ceva, să ajungă ”campioni”. Dar un boxer nu este niciodată singur, nici în ring, nici în afara lui. Alături de el se află antrenorul său, care îi este ca un membru al familiei, îndrăznesc să spun chiar ca o ”extensie a brațelor sportivului”, și chiar a minții. Deoarece un meci nu poate fi câștigat de un boxer fără sprijinul antrenorului.
Emil Bihorean, actualmente antrenor la CSM, este singurul antrenor emerit din județul Sibiu. Iar conform ultimelor clasamente, este situat în top cinci antrenori din Sibiu.
”M-am născut în comuna Petrilaca, județul Mureș, într-o familie în care ambii părinți erau profesori. Pasiunea pentru box a pornit din anul 1969. Atunci la noi în țară s-a susținut Campionatul European de seniori. Eu eram copil, aveam 11 ani pe atunci, dar în momentele când am vizionat această competiție la televizor, s-a trezit ceva în mine, o dorință de a fi în locul campionilor de pe teren. Ulterior, am început școala la Sibiu, iar prin ’74-’75, m-am apucat de acest sport, care mi-a modelat viața, aș putea spune. De atunci am boxat timp de 14 ani.
Îmi amintesc și acum foarte bine, Liceul Industrial nr. 4 avea o secție de box, unde am început antrenamentele cu Dumitru Negrea. Frații Negrea au fost șapte la număr, dintre care patru dintre ei au boxat. Dintre ei, aș vrea să reamintesc că primul campion european al României, la seniori, a fost Ghiță Negrea. Dumitru Negrea, antrenorul meu, a fost ca un tata pentru mine. După numai doi ani am trecut de la juniori, la grupa de seniori. Ca senior, am participat la Campionatul Național. Pe atunci se organiza «Turneul Primăverii», unde selecția se făcea pe categorii de greutate. Erau 13 categorii de greutate, cele cu soț se țineau la Brăila, iar cele fără soț, la Galați”, relatează Emil Bihorean.
Olimpiada de la Moscova din 1980
Viața de sportiv este una grea, plină de muncă asiduă, piedici, dezamăgiri și mai ales eșecuri. Iar diferența dintre un cuget puternic și unul mai slab este forța pe care respectivul sportiv o are spre a merge mai departe. ”În 1977 a fost o selecție pentru lotul olimpic. Aceasta s-a desfășurat până în 1980. În 1980 urma să se organizeze Olimpiada de la Moscova. Au fost lupte grele, categoria mea a fost de 54 de kilograme, și am avut patru meciuri de selecție, pe care le-am câștigat pe toate. Pe atunci era antrenor la Federația Română de Box maestrul Ioan Popa, care a fost activ la șapte olimpiade.
Lui i-a plăcut prestația mea, și am participat alături de dumnealui la mai multe campionate din țară, dar și internaționale, în țări comuniste. Dar, după atâtea lupte, și după atâtea victorii, soarta a făcut ca la Campionatul Mondial să fie trimis altcineva. Am fost patru la categorie, iar după doi ani am rămas doi, eu cu Dumitru Cipere, cu care am avut 5 meciuri, unde scorul final a fost 3-2 pentru el. Dacă ar fi să-mi aduc aminte un meci din toată cariera mea, acel meci ar fi. A fost ultimul meci de selecție. Adversarul meu era un om foarte tehnic, tipul acela de sportiv care s-a născut pentru acest sport, plus că avea mai multă experiență decât mine. Eu m-am dus cu o serie de lovituri peste el, m-am eschivat, am dat tot ce-I mai bun din mine, dar arbitrii l-au ales pe el câștigător. A mers la Olimpiadă și nu a venit cu mâna goală înapoi în țară, ci a luat medalia de bronz”, ne povestește antrenorul emerit.
Cum a devenit Emil Bihorean antrenor
Unii sportivi, după o vârstă, în care și-a dedicat toată viața sportului pe care l-au iubit, se fac antrenori. Unii ajung de succes, alții întâmpină piedici. ”După 8 ani de la pierderea împotriva lui Dumitru Cipere m-am lăsat de box și m-am apucat de antrenoriat. La început am fost instructor alături de Nicu Negrea, care era antrenor la CSM. Pentru postul pe care îl aveam nu eram plătit, așa că a trebuit să lucrez ceva în paralel. În 1989, înainte să înceapă Revoluția, am dat un examen la București la Școala Națională de Antrenori.
Iar în 1990 am început școala superioară. Pe atunci ca să devii antrenor trebuia să faci școala cu profesorii de la facultate. Am absolvit după doi ani și am luat diploma de antrenor. Am primit carnetul de antrenor, iar după aceasta, încet-încet am început să lucrez și să am rezultate. Un boxer trebuie să fie sfătuit de un antrenor, fără el nu se poate. Fiindcă la noi la box se lovește rapid, trebuie să blochezi sau să ataci, să eschivezi la fracțiune de secundă. De aceea prima oară la un sportiv este important antrenamentul minții. Pe parcurs se fac și mușchii. În box trebuie să judeci pe fracțiunea de secundă, să vezi intuiția adversarului. Clar, fără asta nu poți. Dacă nu judeci rapid, ești pierdut de jumate”, ne spune Emil Bihorean.
Ce calități trebuie să aibă un boxer?
Aproape oricine poate practica orice sport, dar nu oricine poate ajunge la performanțe. Ca să ajungi campion ai nevoie de anumite calități. Dar s-a dovedit de mai multe ori că forța minții e mai puternică decât cea fizică. ”Un boxer, ca să aibă performanțe, în primul și în primul rând trebuie să fie curajos, dârz, hotărât în ce vrea să facă. Boxul nu este sport ușor, este un sport de contact, unde și adversarul vrea să câștige.
În al doilea rând, contează fizicul. Un boxer trebuie să aibă alonjă la braț, să fie mai înalt, să nu fie gras. Aceste calități îl ajută. Sunt cazuri în care poate face performanță și dacă e mic de statură, dar trebuie mai multă muncă și disciplină. În box sunt multe procedee tehnice, cum ar fi eschivele, pas înapoi, blocaj, prin care luptătorul poate scăpa de lovitura adversarului și să contracareze. Avem și cazuri speciale când sportivii se nasc cu niște calități native”, ne relatează antrenorul emerit.
Campionatele de box în perioada comunismului
Contextele politico-sociale pun amprenta asupra oamenilor. În perioada comunistă românii nu aveau dreptul la libertatea de exprimare, așa că unii oameni s-au exprimat prin intermediul unor pasiuni, sport, artă, doar ca să uite că sunt îngrădiți. ”Pe vremea comunismului, sportivii erau mai conștiincioși. Dacă veneau la antrenament, făceau antrenament, nu se ascundeau după sacul de box, cum fac unii acum. După Revoluție mi se pare că boxul a devenit un dezastru. Deși sună ciudat pentru tineri, pe vremea lui Nicolae Ceaușescu sportivii de performanță o duceau mai bine.
Desigur, lucrul acesta nu poate șterge cu buretele celelalte atrocități făcute de regimul lui. De exemplu, erau întreprinderile unde tu, ca sportiv, te puteai angaja, dar scos din producție și în același timp plătit. Deci în privința asta toate ramurile sportive au mers bine. Erau mult mai mulți sportive ca astăzi, dar și mai buni. Când mergeam la finala pe țară, la juniori, la cadeți, la seniori și așa mai departe, treaba stătea diferit. Pe atunci erau mai multe faze: faza județeană, faza regională, pe urmă cea națională. De unde, la fiecare zonă se calificau câte doi sportivi la categorie. Pe urmă se aduna, cum se spune, spuma la final. Iar alimentația era mai ieftină și mai bună. Păi cu 44 lei mâncam trei mese. Se găsea pentru noi ceva carne. Acum bugetul e de 70 de lei pe zi de luptător”, povestește Emil Bihorean.
Românii mai pot naște campioni
Românii au talent la sport, dar din păcate nu prea se finanțează această ramură de către stat, iar lucrul acesta poate fi observat la rezultate. ”Românii mai pot naște campioni. Asociația Română de Box a fost acum câțiva ani de zile într-o decadă. Bugetul federație a fost sub nivel, iar conducerea chiar a vrut să ne oprească din competițiile internaționale, dar s-a rezolvat problema. De câțiva ani de zile au început să meargă bine și juniorii și tineretul. Dar la seniori e problema, fiindcă nu ai unde să-i angajezi.
CSM Sibiu nu poate, nu are un buget să le asigure un salariu cât de cât ca să poată să vină la sală. Seniorii sunt sportivii de peste 18 ani. Deci, după ce termină școala, trebuie să se angajeze, și nu mai au timp să se dedice sportului. Am mulți tineri, chiar campioni, care nu mai vin la sală. De exemplu, e și cazul lui Cojoc Petrișor, care a fost medaliat și la Cupa României și Naționale, în același an, iar acum lucrează cu tatăl său în construcții, de dimineață până la 6 seara.
Alt exemplu ar fi Oprica Aurelian, medaliat și el, Lică-i zicem noi. El s-a angajat la un restaurant pe centru, în Piața Mare. Lucrează de la 8, mai ales vara, și până la două noaptea. Am mai fost pe la el, l-am mai scos de la lucru și l-am dus în competiție anul trecut, dar dacă nu e pregătit, degeaba, nu poate performa”, mai declară maestrul emerit.
”Pentru mine boxul înseamnă totul”
Unii oameni trăiesc toată viața lor ca pe o corvoadă, ca pe un blestem ce a căzut asupra lor, însă alții, mai privilegiați, trăiesc din dragoste pentru cee ace fac. ”Pentru mine boxul înseamnă totul. L-am iubit și îl iubesc, noaptea în somn mă visam în ring, chiar și când m-am lăsat de box. Dacă boxul s-ar putea mânca, l-aș întinde pe o felie de pâine, sincer, atât de mult țin la box, la sportivii mei! Încă n-am de gând să ies la pensie, dacă s-ar putea și mă ajută Dumnezeu, voi merge în continuare să cresc campioni pentru România. Pentru mine sala de box e a doua mea casă”, ne mărturisește Emil Bihorean.
