Dacă bunul Dumnezeu ar ridica dintr-o dată România la El şi odată cu ea şi tot poporul român – căci la Domnul totul este posibil, zice Scriptura –, ce I-am răspunde, faţă către Faţă, la întrebarea ce-am făcut noi, copiii Lui, românii, în ultima sută de ani?
În 1918 am făptuit, prin voinţa tuturor românilor şi lucrarea minţilor luminate ale naţiunii, proiecţia pe care a aşezat-o în inimile noastre, cu 3oo de ani mai înainte, marele voievod Mihai Viteazul: unirea românilor în graniţele lor naturale, o ţară, un popor, aceeaşi limbă, aceeaşi credinţă dreptmăritoare creştină.
În 1918 România a ieşit din război întregită, în pofida sorţilor politici care păreau potrivnici, un Regat mare, natural, clădit pe moaşte de sfinţi, apărători ai credinţei strămoşeşti şi oseminte de eroi, apărători ai patriei străbune. Drept recunoştinţă pentru ajutorul lui Dumnezeu, am promis atunci să ridicăm o Catedrală a mântuirii neamului. Greu, dar totuşi, ne ţinem azi de această promisiune!
Apoi ne-am luptat cu potrivnicul: cedarea Ardealului, războiul, apoi o nouă ordine după legile iadului, care a intrat ca o lamă uriaşă de plug în fiinţa latină şi creştină a naţiunii şi a băgat sub brazdă elite politice, intelectuali străluciţi, ofiţeri patrioţi, dascăli, studenţi, ţărani răbdători, truditori şi mulţi, mulţi preoţi, căci din inima românului trebuia scos în primul rând Hristos! Puşcăriile comuniste au umplut Cerul de sfinţi şi au dat ţării mari duhovnici. Pentru ei bunul Dumnezeu a făcut o minune.
Într-o bună zi – doar din România! – ocupantul s-a cărat cu arme şi bagaje la el acasă. Iar Ţara, cu toate vicistitudinile vremii, a început să-şi revină româneşte. A muncit, a învăţat, şi-a întemeiat familii, şi-a botezat copiii, şi-a cununat tinerii, şi-a îngropat morţii, şi-a respectat şcoala şi Biserica străbună, şi-a împlinit vocaţia de făcător de pace… Şi-a dus crucea vieţii, impusă după model străin, cum s-a priceput. Dar potrivniciului nu i-a convenit. A strâns şurubul cât a putut şi în cele din urmă a întors iarăşi brazda, în numai 3 zile. Tare ar fi vrut să dezmembreze Grădina Maicii Domnului. Dar, în talerul care înclina balanţa spre dispariţia românilor ca naţiune unită într-o patrie comună, s-au aruncat ca jertfă o mie de vieţi de tineri nevinovaţi şi un „Tatăl Nostru” rostit în genunchi de preot şi popor. Pentru ei, bunul Dumnezeu a făcut încă o minune şi România a rămas întreagă.
Apoi am început să respirăm aerul tare al libertăţii… Dar nici potrivnicul n-a stat degeaba. Între timp s-a rafinat. A şters din conştiinţa naţională noţiunea de responsabilitate. Apoi, mai cu picătura, mai cu toptanul, s-a pus pe o nouă ordine mentală: libertate absolută, fără frână şi distracţie continuă, fără oprelişti. Şi aici ne-a prins în plasă! Alt model străin, acum acceptat de bună voie, a dat liber la boacăne: tot ce a avut România mai bun s-a vândut, s-a demolat, s-a desfiinţat, s-a cedat, s-a trădat. Neştiinţa, uitarea şi nepăsarea trândavă au premers întunecarea minţii. Şi totuşi, în marea Lui milă şi dragoste de oameni, Dumnezeu ne-a mai dat o şansă: să-L mărturisim – printr-un act dureros, prin bejenie – în faţa unui occident secularizat.
După puţin peste 100 de ani de la împlinirea unui înalt ideal naţional, un altul, şi mai înalt ne stă înainte întru făptuire: mântuirea neamului românesc. Adică, împlinirea destinului nostru cosmic. Căci a avea în grijă Grădina Maicii Domnului nu e o joacă, ci o mare responsabilitate!
Deci, ce I-am putea răspunde bunului Dumnezeu la întrebarea ce-am făcut noi, copiii Lui români în 100 de ani?
Câteva lucruri sublime… şi o mulţime de boacăne, Doamne!… Ajută necredinţei noastre!
