În unele zone, renumita colindă „O, ce veste minunată”, are varianta „Ce vedere minunată”. Înlocuirea celor doi termeni, „vestea” cu „vederea”, nu este întâmplătoare, ci spune foarte mult.
La Betleem, omenirea întreagă a primit vestea cea bună că S-a născut nouă Mântuitor. Cei care au primit această veste, în cuvânt, au pus-o în minte și în inimă. Dar au fost și dintre aceia care, nu numai că au primit vestea, dar „au și văzut-o”. Au văzut-o cu ochii inimii, au văzut-o cu ochii minții, au văzut-o cu ochii credinței, și așa L-au așezat pe Hristos în ieslea sufletului lor.
În felul acesta, verbul „a vedea” câștigă o importanță deosebită în viața noastră spirituală. Mulți oameni înduhovniciți, cu o trăire deosebită a credinței lor, ajung să Îl vadă pe Dumnezeu, cu ochii sufletului, ai minții și ai inimii. A-L vedea pe Dumnezeu înseamnă, de fapt, nu numai a crede simplu în El, ci înseamnă a-I simți pretutindeni prezența, a-I vedea lucrarea Lui cu noi, a-I percepe mesajul și voia Lui sfântă.
Iată de ce, putem spune că „a vedea” este chiar mai mult decât „a crede”. Fiindcă cel ce vede, acela transpune credința lui în realitate, adică nu mai are niciun fel de îndoială, ci are certitudinea lucrului văzut.
Aceasta este vederea duhovnicească. Adică vederea care unește ochii trupului cu ochii minții, cu ochii inimii, cu ochii sufletului. Așa înțelegem foarte bine de ce heruvimii sunt îngerii „cei cu ochi mulți”, pentru că ei percep mai mult decât orice altă ființă creată. Tot de aici ne dăm seama că orbirea trupului este doar o mică parte din lumea orbilor.
În Evanghelia de astăzi aflăm de un orb vindecat de Hristos. Fariseii, care văd minunea, nu se bucură, pentru că sunt orbi cu mintea și cu inima. Și, văzând ei nu văd, de aceea judecă fără de judecată: a fost încălcată sâmbăta!?
În schimb, orbul Îl vede pe Mesia, dobândind „vederea minunată” de care ne vorbește, așa de înțelept, colinda.
