Poezia Monicăi Pillat, în volumul „O candelă în noapte” (Ed. Spandugino, 2024, 145 pg.) entuziasmează. O sfiiciune de verb din care irumpe lumina. Senzația mereu activă de timiditate dinaintea Tainei Cerului – indiferent de ipostazele Sale – te aduce în miezul unor cuvinte de foc. Nu doar la prima lectură, ci la fiecare dintre reluări poezia ei este aceeași, egală cu arta și teologia deopotrivă. Nicio altă expresie nu-mi pare mai potrivită prezentării cărții acesteia decât motto-ul ales de autoare însăși: Găsește-mă, Tu, Doamne… Expresia însetării de Dumnezeu. A nădejdii și dragostei crescută din credință.
Verbul Întrupat cu o distincție de neam voievodal
Monica Pillat vine cu charisma muceniciei în hematia verbului scris. Nepoata poetului Ion Pillat și a minunatei Monica Pillat-Brateș, fiica lui Dinu și a Corneliei Pillat, poartă cu sine heraldica lingvistică a unei memorii răstignite, dar niciodată învinse. Am reușit să urmăresc poezia ei cu destinderea adolescentului și apoi a omului care crede că știe ce anume îi face bucurie să citească. Volumele ei de poezie nu sunt deloc ale unui spațiu comun: Corăbii (1970), Imaginația ecoului (1981), Pluralul ca o veghe (1989), Sentințe în suspendare (1998), Dorul de rai (2005), ori superbul volum Duet în alb. Poezii 2005-2015 (Humanitas, 2016) sunt întregite pentru cititor de alcătuirile editoriale Întredeschideri. Antologie lirică 1970-2019 (Baroque Books&Arts, 2019) și Aproape departe. Poeme 2018-2022 (2019) și Colinde și daruri de veghe (2022). Ultimele două, „facerea” Editurii Spandugino. Fir roșu al scriiturii ei de poetă? Arderea în lumina Verbului Întrupat cu o distincție de neam voievodal.
Metaforă pascală continuă
Pentru cititorul atent ar merita să-i adaug aici volumele de proză, cărțile-dialog (care depășesc noțiunea de interviu), excelentele pagini de critică literară (avem în poetă mereu un profesor universitar de marcă) ori superbele traduceri din Elena Văcărescu și Iulia Hașdeu, Margaret Drabble ori Rose Tremain, precum și volumele Eseuri alese. Arta lecturii. Portrete în oglindă (Ed. RAO, 2007 și 2008) ori Aventura lecturii (Spandugino, 2023) ale Virginiei Woolf. Acestora li se adaugă câteva dintre cele mai frumoase ediții îngrijite pe care cu râvna unui bijutier ni le-a dăruit în timp.
Toată această muncă strălucește în poeme. Îndrăgostit de poezia lui Ion Pillat, am descoperit că există un construct filo-genetic al memoriei ce rezistă la scriitură. E o liniște de cer în scrierea lui și în poemele Monicăi Pillat. Chiar și atunci când dramatismul scrierii acesteia din urmă atinge coarda de sânge a răstignirii întru Verb – citiți suava poezie O biserică și veți înțelege (p. 49) – ori diafana lenevire a zvâcnirii prezentului (Sunt zile, p. 65) ai sentimentul unei osmoze cu cernelurile nevăzute în zdrobirea ca de val la pragul gândirii teologice izbăvite din chingile rigorismului ori ritualismului canonard. Un soi de metaforă pascală continuă – „Poate că Învierea/ Se vede doar de jos...” (Prin negrul licărind, p. 69) –, o cântare aleluiatică, deschisă întâlnirii cu Cerul.
Un exemplu? Poemul Geneza Învierii, care se încheie astfel: „Tot ce acoperise Graiul / Cu bolovani și cu lături /S-a prăvălit din nou, ca Raiul / Să se arate prin spărturi” (p. 77). Veți identifica singuri modul în care autoarea și-a țesut volumul. Din fire de aur mai vechi și mai noi s-a construit un volum ca o mahramă de sensuri. Curat. Texte inedite încântă. Unind laturile aceluiași miez de foc. Întrupare, Patimă, Înviere, Înălțare… Senzația unui realism umplut de mirarea reală a vieții. Cum încheie poeta ultimul vers al ultimei poeme, „Între lumi”: „Mă simt de parc-aș învia, / Deși nu știu să fi murit” (p. 141). Într-o ediție grafică de excepție – ilustrațiile aparțin Mariei Pillat-Brateș, bunica înviind parcă în versurile nepoatei sale cu fiecare tușă de cuvânt -, volumul îmbie la mediație și asumare a Tainei Cerului. Lângă noi, în coperți și cuvânt.