„Așa a vorbit Iisus: cu siguranță absolută. Fiindcă era Dumnezeu”, scria Pr. Arsenie Boca, în cartea sa intitulată „Cuvinte vii” (p. 254). Iar din siguranța Lui absolută a izvorât, imediat, o putere de convingere perfectă. În acest fel Hristos și-a început propovăduirea și i-a convins, „din prima”, pe întâii Săi ascultători, să-I devină Apostoli.
Iisus vorbea cu putere pentru că știa începutul și sfârșitul creației. În El se întâlnea veșnicia cu timpul, absolutul cu relativul, o întâlnire din care a câștigat și Dumnezeu, și omul.
Spunea mai departe Pr. Arsenie: „Dacă pe planul timpului s-a spus că nu sunt vremile sub om, ci bietul om sub vremi, pe planul absolutului se poate spune: Nu e veșnicia sub timp, ci bietul timp sub veșnicie. Timpul nu se cunoaște pe sine, dar îl cunoaște eternitatea, îl cunoaște Veșnicul. Iar în Iisus, Veșnicul vorbea istoriei, arătându-i începuturile sfârșitului”.
Cât de profund descria Pr. Arsenie propovăduirea lui Iisus! Adică, forța mesajului Mântuitorului venea din dorința veșniciei de a repara starea decăzută a omului, din timpul istoric. Paradoxul este că timpul își poate găsi desăvârșirea numai în eternitate, adică tocmai atunci când el se sfârșește.
Dar Dumnezeu vrea sfârșitul timpului, nu ca sfârșit al creației Lui, ci ca sfârșit al păcatului și al morții, sfârșit care redă omului deplinătatea. Hristos nu a venit ca să distrugă istoria, ci ca să-i dea istoriei o durată care nu se mai oprește. Sau, altfel spus, nu a venit ca să-l piardă pe om, ci ca să-l salveze pe om de la pierzanie. Așa înțelegem întruparea, ca cea mai mare întâlnire posibilă, între Veșnicie și timp, cu scopul de a converti timpul în veșnicie și, prin aceasta, coordonatele existenței umane.
Cel care înțelege această întâlnire are șansa de a se lămuri cu privire la destinul omului, convins fiind de siguranța absolută a propovăduirii lui Iisus. Fiindcă tot Pr. Arsenie concluziona: „Cu siguranța absolută nu există tocmeală!”.
