După ce a căzut în păcat, Dumnezeu l-a pedepsit pe om, ca să-și câștige pâinea prin sudoarea frunții lui, fiindcă pământul îi va da numai spini și pălămidă.
Pe de altă parte, în predica de pe Munte, Hristos l-a îndemnat pe om să nu se îngrijească de viața lui, pentru că Tatăl Cel ceresc știe de ce are nevoie.
Oare, cele două versete se contrazic? Evident că nu.
Prima relatare ne oferă perspectiva căderii. Armonia inițială dintre om și cosmos, prin păcat, s-a degradat, iar supraviețuirea omului a devenit posibilă numai cu efort personal. Asemănătoare cu osteneala Martei.
Cel de-a doua relatare, însă, ne oferă o altă perspectivă, de sus în jos, cea a mântuirii. Pentru a depăși păcatul, omul nu trebuie să creadă numai în eforturile sale, ci trebuie să se lase în mâna lui Dumnezeu. Asemănător cu evlavia Mariei, sora lui Lazăr.
Prin urmare cele două versete nu se contrazic, ci se completează reciproc. Ele sunt expresia conlucrării dintre Dumnezeu și om, numită sinergie.
Așa înțelegem și noțiunea de „soartă”. Din perspectiva căderii, există o soartă relativă, pe care omul nu o poate schimba, adică de a trăi în această lume și, în cele din urmă, de a muri.
Dar, din cealaltă perspectivă, cea a mântuirii, omul își decide soarta lui, adică nu există o soartă absolută, ci omul poate ca, împreună cu Hristos, să biruie moartea. Cu alte cuvinte, nu există o soartă prestabilită, ci un destin decis prin conlucrare cu Dumnezeu.
Același sens au și expresiile românești „ce ți-e scris, în frunte ți-e pus” și „soarta este cum și-o face omul”. Ambele sunt corecte. Soarta noastră vine de la Dumnezeu, dar ne-o modelăm cu mâinile noastre. Iar Pr. Stăniloae spunea: omul își decide singur soarta, judecându-se cu judecata, pe care o face asupra altora.
Plecând de la cele două puncte de vedere, unii afirmă că există „soartă”, iar alții, că nu există. Concluzia este că toți au dreptate, importantă este perspectiva.
