Oricine știe faptul că adevărata credință este cea dovedită, iar nu simplu rostită. Din gură omul știe să spună multe, dar cât crede și împlinește din ceea ce spune, se dovedește din faptele lui. Ca să-l cunoști pe om trebuie să trăiești o viață cu el, abia apoi îți dai seama de valoarea lui. Sf. Ap. Pavel spunea că oamenii sunt pilduitori la sfârșitul vieții lor, când se vede ce lasă în urmă: „priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).
De aceea Sf. Apostoli sunt modele de credință, pentru că noi privim cum și-au încheiat viața, ca martiri pentru Hristos. Faptul că Petru s-a lepădat, că Toma s-a îndoit, că Pavel a fost prigonitor, toate acestea s-au diminuat, pentru că ulterior ei s-au căit, au crescut în credință, până la sacrificiul suprem.
În Evanghelia de azi ni se relatează despre Sf. Petru care, chemat de Domnul să meargă pe apă, din puțină credință, s-a afundat. Dar nu aceasta este imaginea care a rămas despre Sf. Petru. Astăzi nu gândim despre el ca necredincios. Dimpotrivă. Adevăratul Apostol Petru s-a descoperit abia către sfârșitul vieții și, privind ce mare mărturisitor a fost, cum și-a încheiat viața, este pentru noi un exemplu de credință tare ca piatra.
Așa îi prețuim pe toți ceilalți Apostoli. Așa îi prețuim pe toți sfinții, inclusiv pe cei canonizați recent. Poate că unii, în timpul vieții lor, au avut unele scăpări. Dar toți și-au revenit, au pătimit în temnițele comuniste, pentru credință și adevăr. Acum privim la felul cum și-au încheiat viața, la credința lor pilduitoare, și îi cinstim ca sfinți emblematici ai românilor.
Spunea Sf. Arsenie Boca: „Câtă vreme crezi și nu te angajezi, e curată poveste”. Pentru sfinții nou canonizați credința lor n-a fost poveste. Ei au crezut cu adevărat și s-au angajat total pentru Hristos. Poveștile le facem noi…
