Știm prea bine că meseriile tradiționale se află într-o luptă constantă pentru supraviețuire. Puținii oameni care continuă să resusciteze meșteșuguri de orice tip se confruntă cu numeroase provocări și au mai multe motive să renunțe decât să lupte pentru păstrarea tradiției.
Printre cei care reușesc să se adapteze la noile realități se numără Liviu Scrob, unul dintre extrem de puținii dogari din Sibiu, care se încăpățânează să ducă acest meșteșug mai departe. Provocările nu sunt deloc puține; lipsa clienților și a timpului ar putea fi cele mai solide motive pentru a pune deoparte lemnul și ciocanul. Totuși, el nu o face. De ce? În acest articol, veți descoperi cât de important este să „ții cu dinții” de o meserie uitată, un meșteșug pierdut, și câte sacrificii făceau oamenii înainte de a apărea produsele în magazine.
Dogăritul este un meșteșug străvechi, născut din necesitatea de a transporta și depozita lichide. Odată cu introducerea vaselor din sticlă și plastic, acest meșteșug a început să devină din ce în ce mai puțin profitabil pentru meșteșugari, iar astăzi este practicat de un număr tot mai mic de persoane. Totuși, nu departe de orașul Sibiu, în Șelimbăr, se află un atelier în care Liviu Scrob transformă bucățile de lemn în butoaie de diverse dimensiuni. Intrând acolo, am fost ademenită de mirosul crud al lemnului. Odinioară, munca pe care o desfășoară era foarte apreciată, iar butoaiele realizate de el erau la mare căutare, mai ales în această perioadă, când se pregătește vinul.
Facebook îi menține pe meșteșugari în atenție
Am descoperit povestea lui Liviu Scrob pe Facebook, platforma care ne reamintește că meșteșugarii încă există. Am avut ocazia să vizitez atelierul său, unde am discutat despre pasiunea și munca sa. De profesie electrician, Liviu își lasă deoparte firele electrice pentru a se dedica, cu măiestrie, artei dogăriei, creând butoaie de la zero. Originar din zona moților, drumul vieții l-a condus în Șelimbăr. Meseria de dogar s-a transmis în familia sa din generație în generație, dar îi voi lăsa pe el să împărtășească mai multe despre această tradiție:
„De profesie sunt electrician, dar mi-a plăcut dintotdeauna să lucrez cu lemnul”
„În acest atelier a lucrat unchiul meu, iar socrul meu este, de asemenea, dogar, ajutându-mă să învăț foarte multe lucruri. Aceasta este o meserie transmisă din generație în generație. De profesie sunt electrician, dar mi-a plăcut dintotdeauna să lucrez cu lemnul, motiv pentru care nu voi renunța la această pasiune. Atunci când văd că reușesc să realizez produsele dorite și că oamenii sunt mulțumiți, simt cea mai mare fericire”, povestește Liviu.
Folosite din ce în ce mai rar în zilele noastre, butoaiele de lemn erau extrem de apreciate pe vremea bunicilor noștri, datorită construcției lor robuste și durabile. Unul dintre principalele avantaje ale acestor butoaie este capacitatea de a îmbogăți vinul cu arome unice, rezultate din interacțiunea lemnului cu lichidul. Varietatea tipurilor de lemn utilizate, precum stejarul sau castanul, conferă vinului caracteristici distincte, adaptate preferințelor fiecărui producător. În plus, lemnul creează un mediu excelent pentru păstrarea vinului în condiții optime, asigurând o maturare corespunzătoare.
„Mă duc în pădure, îmi aleg lemnul, apoi vin în atelier și îl pregătesc”
Stejarul reprezintă esența de lemn preferată de majoritatea producătorilor, datorită proprietăților sale de a conferi vinului caracteristici superioare. România are o tradiție îndelungată în utilizarea stejarului de calitate pentru fabricarea butoaielor, fiind un furnizor de încredere pentru acest material nobil. Stejarul permite vinului să absoarbă arome care îi conferă o personalitate unică și un buchet distinct. Tot stejar folosește și Liviu, iar dacă vă gândiți că îl cumpără, vă înșelați teribil. Singur, merge în pădure și alege cel mai potrivit lemn.
„Mă duc în pădure, îmi aleg lemnul, apoi vin în atelier și îl pregătesc. Lemnul perfect nu trebuie să aibă noduri, să fie drept și să nu prezinte mici defecte. Practic, eu fac totul de la zero; nu lucrez cu scânduri. Aleg stejarul potrivit, pregătesc doagele, le pun la uscat și lucrez cu ele după doi ani de zile. Așadar, lemnul pe care îl iau anul acesta din pădure îl pot folosi abia după doi ani. În fiecare an, trebuie să pregătesc materialul. Dacă în această perioadă nu vin clienți, nu există șanse să vină pe urmă. Realizarea unui butoi durează între trei și patru zile, iar munca nu-i simplă. Se întâmplă să primesc o comandă, realizez butoiul, iar când e gata, clientul îmi spune că nu îl mai dorește”, explică meșteșugarul.
Butoaiele de vin au evoluat în diverse forme și materiale, adaptându-se astfel nevoilor actuale. Fiecare etapă a procesului de vinificare, de la selecția strugurilor până la alegerea recipientului de depozitare, contribuie la crearea unui produs final deosebit, reflectând nu doar calitatea materiei prime, ci și măiestria meșteșugarilor care perpetuează aceste tradiții.
„Mă iau cu gândul că lumea va reveni la tradiționalul butoi de lemn”
„Mă iau cu gândul că lumea va reveni la tradiționalul butoi de lemn. Au apărut foarte multe vase din inox și sticlă, dar niciunul nu se compară cu lemnul. Inoxul este folosit de foarte multă lume, însă eu sper ca oamenii să conștientizeze că unele lucruri tradiționale trebuie păstrate. În străinătate, toată lumea folosește lemnul. Butoiul de lemn nu se va compara niciodată cu unul din inox, cu damigene de sticlă sau cu recipiente din plastic. Deși butoiul este mult mai greu de întreținut, el oferă și un avantaj major: este mai sănătos”, spune Liviu.
Motivul pentru care Liviu nu mai are clienți este și faptul că oamenii nu mai produc vin, cei mai mulți preferând să cumpere din supermarketuri, astfel că nu mai este nevoie de butoaie: „Prin sate, dacă mergi, întâlnești doar bătrâni. Tineretul nu mai face vin; mulți pleacă în străinătate sau nu se complică, deoarece a face vin nu este deloc ușor. Mai merg prin magazine și văd fel și fel de butoaie. Mă gândeam: Doamne, oare chiar așa mulți folosesc plasticul pentru a ține vinul? La preț, nu e mare diferență. De exemplu, un butoi din inox este mult mai scump decât ceea ce fac eu. Lemnul nu se compară cu nimic.”
Procesul de realizare a unui butoi începe cu alegerea lemnului, care este apoi pregătit pentru utilizare. Liviu explică: „Fac doaga și o pun la uscat. După aceea, prelucrez doaga pentru a o aduce la dimensiunile necesare, iar apoi mă ocup de cercuri și capac.”
Liviu provine dintr-o zonă renumită pentru tradiția dogăritului, fiind moț din Apuseni, o regiune unde mulți oameni trăiau din acest meșteșug. „Probabil că a rămas ceva în gena mea”, mărturisește el. A absolvit școala în Alba și a venit la Sibiu în anul ’94, pentru a-și ajuta unchiul. Liviu observă cum mentalitatea oamenilor s-a schimbat: „Oamenii sunt foarte comozi, nu se mai complică. Blocurile din prezent nu au pivnițe, ceea ce reprezintă un alt dezavantaj.”
Sibianul este dispus să împărtășească cunoștințele sale cu tinerii, oferindu-le șansa de a învăța meseria de dogar. El subliniază că un butoi bine întreținut poate rezista și poate fi folosit timp de 50-60 de ani, chiar o viață de om: „Am butoaie de acum 70 de ani care vin la recondiționat. Oamenii vin și spun că au butoaie moștenite de la bunici, iar eu le recondiționez.”
Dogarul observă cu tristețe că multe meserii au dispărut înaintea sa și nu se aștepta ca aceasta să dispară atât de repede. Un butoi mare costă între 500 și 550 de lei, iar Liviu produce butoaie de diferite dimensiuni. El subliniază că rachiul și vinul nu ar trebui să fie depozitate în recipiente din plastic, deoarece plasticul poate fi absorbit de băuturi. Aceeași problemă se regăsește și în cazul murăturilor; sarea absoarbe plasticul, iar oamenii se întreabă de unde provin microplasticele din organismele lor.
Meșteșugul dogăritului, reprezentat cu mândrie de Liviu Scrob, este o dovadă vie a tradițiilor românești care merită să fie păstrate. În ciuda vremurilor moderne și a provocărilor tot mai mari, Liviu continuă să pună suflet în fiecare butoi pe care îl creează, demonstrând că arta meșteșugului nu a dispărut. Liviu ne învață că adevărata valoare se află în lucrurile bine făcute, iar tradiția românească poate să dăinuie, atâta timp cât există oameni pasionați care să o protejeze.
