Cred că măcar din timp în timp poezia ar trebui să ne rupă din cotidian. Secundă de aur asemeni unei încercări de a ne recupera după o tăcere impusă și acceptată cu greu.
E sentimentul născut din lectura cărții de poeme pe care Andrei Novac ne-a dăruit-o: „Lumea ta/ Carnea ta/ Oasele noastre” (Ed. Litera, 2022, 119 pg.). O transparentă construcție de vădire a osaturii-axă relevante a unei iubiri sincere, desprinse din malaxorul cuvintelor obișnuite. Îmi dau seama cum a trecut timpul peste poet. Îl prinsesem în coada ochiului la „Gorjul literar” și „Convorbiri Literare” și apoi l-am pierdut până la volumul „Miez de talpă” (Timișoara, 2003) ori superbul volum dedicat lui Nichita cel Stănescu: „A nouăsprezecea inimă de înger” (Timișoara, 2003).
Efortul lui de a scrie tușat – asemeni desenelor lui Mircea Cantor, la care ține atât și care i-a dăruit coperta și ilustrația volumului -, în linii strânse în jurul subiectului emoționează. Sunt privite într-un ochean talonat de sfere și mozaicuri de sticlă colorată, cum aveam odinioară când ne prefăceam navigatori în propria noastră existență, răsturnările de linii și torsiuni din care izvorăște liniștea. Cu tine. Cu universul. Cu iubirea care se așază în oase asemeni unei înfloriri în ceața toamnei trecute.
Oare doar pentru că e din vatra de os și ape a Jiului ori pentru că pur și simplu așa am simțit în fibra versului am redescoperit vibrația de velniță asprită uneori de ploi a Cioclovinei. Locul ritualurilor împlinite. Mult mai de-mascat (ori fără mască, de-mi este îngăduit) decât în volumul Regula timidității (Paralela 45, 2016) poetul din versurile ce vi le recomand pare întinerit. Întors în ne- frica ce-l face remarcat de multă vreme în aula poeților de azi. E un oarecare joc teologic în eliberarea de frică a poveștii iubirii. Un soi de tandrețe ca un fum de tămâie ce vindecă verbele ne-iubirii de azi. Poetul poartă cu sine oboseala ca o armură din care ajunge până la noi bătaia ca de inimă a iubirii. Lumea, carnea și oasele. Artefactele unui viitor în care Iubirea se lasă întrupată.
Sunt versuri ce seamănă cu secundele din mireasma cafelei dimineții. Sincere. Cu un soi de eliberare vădită. Prinse în joc de lume. Prinse în joc de oase. Prinse în joc de carne. Sublimând tensiunea lumii până la transparentă și încă transparență de sine. Interogativ cu sine, poetul mi-a adus aminte de un gând al lui Alexandru Paleologu: „Intelectual numești un om care are pasiunea înțelegerii”.
Când caută să se înțeleagă pe sine și înțelege prin asta iubirea, intelectualul se detașează ca poet. Trăiește un soi de asceză a luminii coborâte în lumii. Versuri ce alcătuiesc mai mult decât un poem continuu de Iubire….
.){kind=link}