Consultant: Rafael Țichindelean
Primul Război Mondial a reprezentat una din cele mai crâncene, sângeroase, complexe și costisitoare confruntări din istoria umanității. Această conflagrație politico-militară de mari proporții își spune cuvântul și astăzi, consecințele sale fiind extrem de vizibile atât în politica internațională a statelor europene, cât și în politica națională internă a statelor beligerante.
Evident, cele mai marcante și notabile consecințe au fost și vor rămâne pierderile umane suferite de țările care s-au confruntat în război, soldații pieriți sau dispăruți pe frontul de luptă lăsând în urma lor numeroase familii destrămate, soții văduve și copii orfani. Indubitabil, Marele Război, după cum a fost numit în istoriografia vremii, a avut și consecințe materiale, statele participante investind mult în bătăliile sângeroase purtate, s-au văzut puse în fața unei austerități severe, cu o economie prăbușită sau grav afectată.
Ele au fost nevoite să facă față inflațiilor galopante postbelice și să facă trecerea de la o economie de război la una obișnuită. Desigur, războiul mondial a mai produs și strămutări de populație, numeroși oameni fiind nevoiți să își abandoneze casele din cauza invaziilor armate sau a bombardamentelor artileriei.
Europa – un nou raport de forțe
Firesc, războiul a mai avut ca și consecințe numeroase modificări teritoriale și administrative. Cuceririle și negocierile din război au dus la modificări importante de graniță, iar eforturile președintelui american Woodrow Wilson, care a formulat și a prezentat cele „14 Puncte” ale sale, marilor puteri întrunite în Conferința de pace de la Paris în cadrul semnării Tratatelor de Pace, vor duce la stabilirea unei noi ordini mondiale și la modificări teritoriale semnificative.
Principiul autodeterminării popoarelor este un concept fundamental în politica modernă și în dreptul internațional, care afirmă dreptul popoarelor de a-și decide propriul statut politic și de a-și urma liber dezvoltarea lor economică, socială și culturală. Acest drept a stat la baza unor modificări de granițe și teritoriu, întrucât autodeterminarea însemna faptul că etniile și națiunile pot decide asupra apartenenței și guvernării lor, fără intervenții sau constrângeri externe.
Acesta a fost un punct de plecare pentru formarea unor noi state europene independente precum: Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, Finlanda, Austria și Ungaria, Statele Baltice (Lituania, Estonia și Letonia) și așa mai departe. Toate acestea s-au format ca urmare a destrămării marilor imperii din Europa: Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Țarist și Imperiul Otoman. Alte state au primit teritoriu și au fost reîntregite, după cum a fost cazul Italiei, al Greciei și mai ales al României, care dobândește Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul.
Consecințele stării de fapt
După ce în secolul al XIX-lea marile națiuni ale Europei s-au afirmat pe scena politică, devenise clar faptul că pacea nu avea să fie durabilă. Întreaga lume făcea pregătiri pentru război, pacea fiind amenințată de disputele dintre Marile Puteri Europene și de veleitățile hegemoniale ale marilor imperii. Pe scena politicii internaționale apar două mari grupări politico-militare în jurul cărora au gravitat țările beligerante.
În zona centrală, Austro-Ungaria și Germania au pus bazele Triplei Alianțe sau Puterilor Centrale, formând o alianță puternică, cu potențial militar impresionant, la aceasta se adaugă și Italia, iar în contrapondere, în Vest, Franța și Anglia, doi rivali mai vechi, se apropie una de cealaltă, formând Tripla Înțelegere sau Antanta, Marea Britanie având hegemonia maritimă, iar Franța efective militare acceptabile. La aceasta din urmă se alătură ulterior și Rusia, care avea capacitățile militare necesare să facă față Puterilor Centrale și care permitea o prindere în clește a acestora.
Aceste două grupări politico-militare au divizat lumea în două tabere, guvernate de interese economice, tradiții istorice și preferințe politice. România, fiind situată într-o zonă vulnerabilă în centrul Europei și în Balcani, nu putea să rămână în afara acestor alianțe și a fost pusă în situația de a decide de partea cui să se alăture pentru a-și asigura securitatea și protecția teritorială. Relațiile României cu Rusia se deterioraseră, mai ales după anul 1877 și ocuparea sudului Basarabiei de către Rusia, așadar pentru a se proteja de expansionismul rusesc, România încheie o alianță secretă cu Puterile Centrale în 1883, semnată de regele de atunci Carol I. Ulterior, clasa intelectuală și politică a României, precum și opinia publică, vor avea un cuvânt de spus privind politica externă a României, și vor schimba direcția acesteia, urmărind interesele naționale.
Pentru români, idealul național devenise unificarea tuturor provinciilor românești. Mai mult de jumătate din poporul român trăia în afara României, așadar, clasa politică românească ajunge la concluzia că o unificare a neamului nu va fi posibilă decât pe calea forței și prin mult sacrificiu. România se afla în fața unui impas totuși, iar situația ei era foarte sensibilă în ceea ce privește alegerea aliaților: dacă rămânea de partea Puterilor Centrale, atunci în eventualitatea câștigării războiului, România ar fi obținut Basarabia de la Rusia, dar în același timp, Austro-Ungaria, un membru al Puterilor Centrale, stăpânea Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina, toate provincii în care se afla o populație majoritar românească, așadar o alianță cu Antanta ar fi fost profitabilă în virtutea obținerii acestor regiuni de la Imperiul Austro-Ungar, însă atunci România ar fi fost aliata Rusiei și problema Basarabiei ar fi rămas pe tușă momentan. Făcând abstracție de partea învingătoare, oricare alegere ar fi generat o pierdere pentru România.
Sarajevo, 1914, declanșarea războiului
În iunie 1914, la Sarajevo, în Bosnia, un activist naționalist sârb, Gavrilo Princip, îl asasinează pe moștenitorul tronului Austro-Ungariei, arhiducele Franz Ferdinand. Acest eveniment a reprezentat scânteia care a declanșat Primul Război Mondial. Asasinarea principelui moștenitor a declanșat așa-numita Criză din Iulie, care a reprezentat o serie de manevre politice între Austro-Ungaria, Germania, Franța, Marea Britanie și Rusia.
Prin acest asasinat politic, sârbii încercau să obțină independența Serbiei, tocmai din acest motiv, ei au refuzat orice propuneri ale guvernului austro-ungar pentru a rezolva disensiunile. Oficialii austrieci au oferit un ultimatum sârbilor, a căror răspuns a fost negativ, precedat pe deasupra și de o mobilizare generală împotriva dualismului austro-ungar. Austria se vede nevoită să declare război și să ordone o mobilizare parțială împotriva sârbilor. Rusia a promis sprijin militar sârbilor, așadar ordonă o mobilizare generală în favoarea acestora și împotriva Austriei. Germania sare în ajutorul Austro-Ungariei și declară Rusia ca fiind agresoare, cerându-i să înceteze operațiunile militare. Între timp, Franța ordona mobilizarea generală împotriva Germaniei fără să declare încă război.
Germania se aștepta la un război pe două fronturi, tocmai din acest motiv a elaborat Planul Schlieffen, prin care avea să concentreze efectivele militare în Vest, pentru a învinge Franța în câteva săptămâni, convinsă fiind de superioritatea militară germană, urmând ca mai apoi să treacă la Rusia. Marea Britanie însă a decis să sprijine Franța în cazul unei amenințări germane. În august, după expirarea ultimatumului german acordat Rusiei, Germania intră în război cu Imperiul Țarist. Marea Britanie a decis să rămână neutră atâta timp cât Franța nu e atacată.
Comandantul suprem francez prevedea faptul că Germania va ataca prin Belgia, așadar își pregătește trupele de mobilizare. Ulterior, Germania ocupă Luxemburgul și intră într-un schimb de focuri cu unitățile franceze. Aceasta declară război Franței și cere trece liberă prin Belgia. Când cererea este refuzată, Germania invadează Belgia, moment în care Marea Britanie îi dă un ultimatum să își retragă trupele de pe teritoriul belgian. La expirarea termenului, Marea Britanie va intra în stare de război cu Germania, iar astfel începe cel mai mare război pe care l-a cunoscut lumea de atunci, un război lung, costisitor, dureros și sângeros, care avea să țină patru ani.
Ce face România?
După asasinatul de la Sarajevo și declanșarea războiului, regele Carol I al României adună guvernul și convoacă un Consiliu de Coroană pentru a stabili pașii pe care România îi va urma. Desigur, regele dorea să intre în război alături de Germania și Austro-Ungaria, însă clasa politică românească (foști prim-miniștri și personalități militare și civile, membrii ai cabinetului și președinții principalelor partide politice), remarcabil aici fiind Ion I. C. Brătianu, președintele Partidului Liberal și prim-ministru al țării, se opune vehement intrării României în război și votează neutralitatea, pe care regele Carol va fi nevoit să o accepte.
Regele Carol I al României va muri în același an (1914), iar din cauza faptului că nu avea niciun fiu moștenitor, tronul va fi preluat de nepotul său de frate, Ferdinand. Dacă România și-ar fi extins neutralitatea pentru mult timp, interesele sale fundamentale ar fi fost compromise, așadar în curând, aceasta va fi pusă în fața situației de a lua o decizie. După decesul regelui Carol, Brătianu va prelua întreaga politică externă a României.
Deși simpatiza cu Antanta, nici el și nici Ferdinand nu doreau ieșirea din neutralitate până când idealurile României ar fi putut fi îndeplinite ca urmare a încheierii războiului. Între timp, Brătianu negocia cu puterile Antantei termenii intrării României în Război. Cea mai importantă hotărâre scrisă pe care Brătianu o dorea era evident, alipirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului și Bucovinei la România.
Mai exista problema izolării României în Est față de aliații săi occidentali, cel mai apropiat aliat fiind Rusia, așadar, Brătianu s-a văzut nevoit să negocieze și primirea de ajutoare sub formă de armament și provizii care să vină prin Rusia. Negocierile au fost dificile și destul de îndelungate, însă în iulie 1916, Antanta hotărăște să accepte condițiile României, fiind interesată să se folosească de armata română pentru a mai deschide un front cu Puterile Centrale.
România se pregătește de război, cu gândul la Transilvania
La 17 august 1916, Brătianu și reprezentanții diplomatici ai Franței, Marii Britanii, Rusiei și Italiei (care trecuse de partea Antantei) au semnat, la București, o serie de convenții militare și politice prin care se stabileau condițiile intrării României în război. România se angaja să intre în război contra Austro-Ungariei și să lanseze o ofensivă în cel mult 28 august împotriva trupelor austro-ungare, în timp ce Antanta va aproviziona periodic armata română, va susține trupele române din Dobrogea cu trupe rusești, va ataca dinspre Grecia trupele bulgare și otomane (Bulgaria și Turcia intrând în război de partea Puterilor Centrale), condiții foarte importante întrucât România era înconjurată aproape în totalitate de dușmani.
Foarte important era și angajamentul Antantei de a respecta integritatea teritorială a României, de a o vedea pe picior de egalitate cu toate membrele învingătoare la semnarea tratatelor de pace și de a recunoaște unirea cu Transilvania și cu celelalte provincii promise.
La 27 august, Consiliul de Coroană convocat de regele Ferdinand a aprobat convențiile semnate și a declarat război Austro-Ungariei. A doua zi, Germania declară război României, pe 30 august la fel face și Turcia, urmată în final de Bulgaria, la 1 septembrie. După declanșarea războiului contra Austro-Ungariei, armata română, alcătuită din peste 800.000 de soldați, a desfășurat mai multe ofensive pe linia Carpaților, având ca obiectiv eliberarea Transilvaniei.
Visul românilor transilvăneni
Românii transilvăneni au fost cuprinși de un entuziasm febril, întrucât, în ochii lor, acum a venit momentul eliberării lor de către armatele României, care traversau Carpații pentru îndeplinirea idealului național. Operațiunile militare românești au cunoscut un mic succes în faza lor inițială, primele ofensive în Transilvania fiind date și reușite în 27-28 august 1916.
Cu toate acestea, armata română a fost pusă în dificultate, întrucât nu putea purta un război împotriva armatelor germană și austro-ungară, iar, în același timp, să facă față presiunii forțelor combinate germano-bulgare. Atunci când vorbim de eșecul militar românesc în Transilvania, trebuie să ținem cont și de faptul că armata română a fost presată de un adversar redutabil, care avea superioritatea numerică, un echipament mai eficient și mai performant, precum și o pregătire a trupelor și o disciplină exemplare, aici fiind vorba desigur de Germania.
România nici nu primise întregul ajutor promis de Antanta, astfel că aceasta ajunge să fie înfrântă pe linia Dunării, iar contraofensiva germană și austro-ungară a obligat România să se retragă din ce în ce mai mult din Transilvania. Armatele germane au pus pe fugă forțele românești și le-au împins pe văile unor râuri, având scopul de a pătrunde în teritoriul de la sud de Carpați, în Muntenia. Trupele române s-au retras pe Văile Jiului și ale Oltului, iar pierderile suferite de România în cele patru luni de război au fost semnificative, ajungând la 250.000 de soldați uciși, răniți sau luați prizonieri, adică aproape o treime din forța mobilizată în august 1916. Armata română pierduse în aceste circumstanțe nefaste și o bună parte din echipamentul ei militar.
Capitala, sub stăpânire germană
Loviturile finale le-au dat germanii în vestul Munteniei, în noiembrie și la începutul lunii decembrie. La 21 noiembrie, Craiova era deja ocupată, iar trupele române sunt nevoite să se retragă în est, germanii urmărindu-le până spre râurile Argeș și Neajlov, unde românii sunt din nou înfrânți la 30 noiembrie, respectiv 3 decembrie, fiind declanșată apoi o retragere generală a armatei române.
Trupele germane ocupă Bucureștiul la 6 decembrie 1916. Acum două treimi din teritoriul țării fusese ocupat de armatele germane, foarte important, cele mai importante regiuni agricole și centre industriale căzuseră în mâinile inamicului. Familia Regală a României, guvernul, administrația și o parte din populația țării s-au refugiat în Moldova. Frontul se stabilizase acum în sudul Moldovei, pe linia Dunării și a Siretului, la 10 ianuarie 1917.
La 24 decembrie 1916, la Iași, Brătianu formează un nou guvern de unitate națională, Take Ionescu și alți membrii ai Partidului Conservator fiind nevoiți să își unească forțele cu liberalii. Între timp, populația românească era nevoită să facă față molimelor, foametei și iernii dure care îi aștepta. Noul Parlament și noul guvern de coaliție au decis să întărească populația și să depășească criza făcând promisiuni de reformă agrară și electorală, care aveau să fie înfăptuite după încheierea războiului.
Promisiunile făcute de rege și de guvern și-au îndeplinit scopul dorit, crescând moralul armatei. România și-a reorganizat armata, care acum însuma 460.000 de oameni echipați cu armament modern cumpărat de la puterile Antantei, și mult mai bine instruiți, grație misiunii militare franceze conduse de generalul Henri Mathias Berthelot.
În iulie 1917, războiul se reia pe deplin pe frontul moldovenesc. Trupele Puterilor Centrale lansează un puternic asalt împotriva trupelor românești, menit să scoată România din război. Sub comanda generalului Alexandru Averescu, trupele române au purtat câteva victorii strălucite la Mărăști, Mărășești și Oituz, reușind să salveze pentru moment statul român.
Aliații au făcut un efort comun coordonat de generalul Averescu, la Mărășești, pentru a învinge Puterile Centrale în vest și în est. În 6 august, mareșalul August von Mackensen a lansat o puternică ofensivă urmărind să zdrobească trupele româno-ruse, însă românii se apără bine și reușesc să respingă atacul german, punctele culminante ale bătăliei fiind atinse în 19 și 22 august, la Mărășești, și respectiv la Oituz.
Soldații români au fost inspirați de promisiunile făcute de rege și de noua pregătire franceză, dar și de comandanți militari români excepționali, precum generalul Eremia Grigorescu, care a venit cu sloganul: „Pe aici nu se trece!”.
Bolșevicii, context nefast asupra României
Victoriile României nu aveau să fie de durată, iar bucuria a fost efemeră, deoarece în Rusia, Revoluția bolșevică a creat mari dificultăți pentru Antanta, dar mai ales pentru trupele române, care își pierdeau o parte din susținerea militară aliată, deoarece soldații țariști, sătui de război și atrași de idealurile bolșevice radicale, de noile reforme economice și sociale, doreau să abandoneze frontul și lupta și să se întoarcă acasă, astfel stabilitatea frontului în Moldova este perturbată.
După prăbușirea regimului țarist, noul guvern bolșevic de la Petrograd a semnat Pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, scoțând Rusia din război. Această decizie a bolșevicilor a pus România într-o situație disperată, întrucât aceasta își pierduse singurul aliat din Est și liniile de aprovizionare din Vest. La 7 mai, noul guvern român condus de conservatorul pro-german Alexandru Marghiloman, a semnat, asemenea Rusiei, o pace separată cu Puterile Centrale, pentru a evita dispariția de pe hartă ca stat, din cauza presiunii forțelor germane.
Această pace de la Buftea-București îi va fi repudiată mai târziu României la Tratatele de Pace de la Paris -Versailles, însă aceasta se va apăra folosind argumentul riscului dispariției statului și cel al faptului că Rusia a încheiat prima o pace separată, iar România își pierduse aliatul militar, fiindu-i greu să înfrunte singură armatele germane. Armistițiul cu Germania, foarte dur, condiționa statul român să fie dependent din punct de vedere politic și economic de Puterile Centrale.
Soarta războiului se va schimba însă în curând, atunci când pe Frontul de Vest forțele Antantei resping ofensiva germană, iar în iulie 1918 încep să avanseze spre Germania. Situația se îmbunătățește și în nordul Italiei, trupele austro-ungare fiind înfrânte. Strălucitele victorii ale Antantei au forțat Austro-Ungaria și Germania să accepte armistițiul în data de 3, respectiv 11 noiembrie 1918. Și situația României se schimbase: guvernul Marghiloman cade, la putere se reîntoarce guvernul Brătianu, gata să-și înfăptuie reformele după cum a promis, iar în noiembrie 1918, înainte ca Germania să se predea, România reintră în război de partea Antantei și declară război Germaniei.
Armata română intră în conflict cu trupele germane și reușește să avanseze până în București, eliberându-l. În cele ce au urmat în politica internațională, România a încercat să-și convingă aliații că pacea semnată cu Puterile Centrale a reprezentat doar o soluție temporară și nu a fost nicidecum o trădare. La sfârșitul războiului, pierderile României ajungeau la cifra de 340.000 de soldați.
Primul Război Mondial, deși a fost foarte dur și sângeros pentru România, a avut și notabile și deosebit de importante consecințe pozitive. Teroarea și spaima au fost înlocuite de urale de triumf, durerea pierderilor de vieți umane a fost estompată de bucuria efervescentă care a cuprins întregul popor român, întrucât idealul național al românilor fusese îndeplinit: la sfârșitul războiului, toate provinciile istorice românești au fost unite cu Patria Mamă. La 27 martie/9 aprilie 1918, instituția numită Sfatul Țării votează unirea Basarabiei cu România.
La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei decide alipirea acestei provincii la România. Iar, în final, la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia votează și decide unirea Transilvaniei cu România, data de 1 decembrie fiind și astăzi adânc întipărită în memoria colectivă românească ca dată oficială a înfăptuirii idealului național, acela de a aduce toți românii între granițele aceluiași stat.
Transilvania măreață
Era firesc ca România să capete Transilvania și Bucovina după ce Austro-Ungaria este înfrântă în război, iar imperiul se destrămase, însă rotițele istoriei s-au învârtit în favoarea României, permițând realizarea celui mai bun scenariu posibil, unirea tuturor provinciilor istorice românești. Basarabia a putut fi dobândită numai în contextul Revoluției bolșevice care se declanșase în Rusia, și în cel al eliberării acesteia de sub stăpânirea țaristă.
România obținuse o victorie nemărginită în război, și una foarte bine meritată, pentru a o consola în urma pierderii vieților atâtor români care au luptat vitejește pentru apărarea patriei.
